Jurnalist la oi m-aş duce

Am ajuns în jurnalism din Liga Studenţilor, prin 1991. Aveam un singur gînd: să schimb lumea (începînd cu guvernul şi preşedinţia, aşa, pentru încălzire). Multă vreme am crezut că informarea oamenilor era evident mai puţin importantă decît ghidarea lor pe calea cea bună. Chiar nu vedeam faptele ca primul lucru de enunţat; interpretarea îmi părea cu mult mai importantă. Ideologia conta mai mult decît costul pachetului de ţigări, mai mult decît copiii vagabonzi, mai mult decît micile afaceri care înfloreau în vremea aceea. În goana noastră după realitatea pe care o visam, am pierdut ani buni de ignorare a realităţii care era. Aveam, fireşte, o afiliaţie politică care îmi părea inevitabilă pentru un tînăr. În epocă, pentru generaţia mea anti-FSN, asta nu putea fi decît dreaptă. În vremea aceea, să nu ai o părere era suspect. Era ca şi cum ai fi încercat să rămîi simplu trecător într-un oraş în care are loc un război civil. Era cu mult mai sigur să stai în tranşee şi să lupţi: în picioare pe stradă, cu o sacoşă în mînă, oricînd te putea lovi un glonte rătăcit. În tranşeea noastră era cald şi bine. Nu apăruseră încă banii, slujbele la stat şi-n consiliile de administraţie, gloria lumească sau casele din Pipera. Cu noi erau doar logica istorică, Fundaţia Soros, Solidaritatea Universitară, GDS, partidele istorice şi, în general gaşca noastră. Ne cunoşteam între noi în primele zece secunde într-o conversaţie: lumea se strîmba la numele lui Ion Iliescu, se înclina cînd vorbea de Coposu şi înjura guvernul de nuanţă rozalie, obligatoriu la putere pentru ca angoasele noastre să aibă o destinaţie. Am fost uimit, zece-cincisprezece ani mai tîrziu, să descopăr colegi în presă care lucraseră la ziarul Azi şi care erau absolut OK din punct de vedere profesional. Ştii că ţi-am dat foc ziarului vreo cîteva săptămîni în zilele golaniadei? - l-am întrebat pe unul. A rîs şi-am rîs şi eu, ca soldatul american şi cel german, la zece ani după sfîrşitul războiului. A urmat apoi epoca meseriei de jurnalist, pe bune. Din ’93 şi pînă prin 2003 ne-am concentrat toţi pe detalii: cadre, vorbe, lumini, texte şi montaje. Comentariul a dispărut, cel puţin din zona mea de ştiri de televiziune (am scris o vreme editoriale de început de program la Ştirile PRO TV, apoi am văzut că merge şi fără...). Epoca ştirilor era de fapt epoca producţiei impecabile, cinematografice. Faptele, frumos montate. Comentariu? După, la şedinţa de producţie. Acum, războiul opiniilor a început din nou. E o altă generaţie de luptători: cei din prima tranşă de carne de tun se ţin mai la distanţă. Au şi mai mult de pierdut: cu ochii pe rating şi sondaje, e greu să spui dacă să ţii cu cineva sau altcineva e bine pentru carieră în rîndul publicului urban, 18-49 de ani. Nici viitorul ţării nu mai e în joc, dacă a fost vreodată. Ţara are drumul ei şi ritmul ei: nici Iliescu n-o poate frîna şi nici Băsescu accelera. Ei sînt doar un motoraş electric montat pe un tanc petrolier: diferenţa de tracţiune se simte doar într-o mie de ani. Restul e inerţia noastră individuală, mai groasă aici, unde proiectele politice sînt luate în rîs încă din şcoala generală, la lecţia "Caragiale". Opiniile vin însă din gura unor oameni pe care Traian Băsescu îi numeşte jurnalişti (de fapt, sînt comentatori). O mică explicaţie cu un profesionist, să zicem din America, l-ar fi lămurit înainte să se plîngă de existenţa şi de activismul lor: părerea e şi ea o marfă, iar media cu asta se ocupă, cu vînzarea. Sigur că are dreptate într-o privinţă: oamenii ăştia nu-l pot suferi. Unde n-are dreptate e acolo cînd el cere să se potolească. Vedeţi dumneavoastră, e ca şi cum ai cere producătorilor de biscuiţi să treacă pe fructe că-s mai sănătoase. Nu se poate: oamenii nu vor doar ce le zice doctorul. Mai vor şi ce le place. Or, tocmai aici e problema lui Traian Băsescu. Inamicii lui au găsit o nişă de piaţă. Vînd şi mesajul, şi reclama pe lîngă el, intolerabil! Să-l înjuri pe Băsescu nu-l dărîmă pe preşedinte, însă face rating. Chiar dacă asta nu se vede în sondaje, se simte în aer: Băsescu riscă să piardă ce l-a adus de fapt la putere. Aceea că era, pur şi simplu, cool. Azi, Paraziţii fac muzica cu Mircea Badea, nu cu faţa lui. Asta e problema preşedintelui. Morala, la noi, trece nu doar prin stomac, ci şi prin modă. Se poartă Băsescu anul ăsta? Aşteptăm colecţia de toamnă-iarnă să ne lămurim.