Jurnal de guvern

Sîntem la mijlocul lui februarie, iar la Cancelarie se munceşte într-un ritm îngrozitor, de minimum 60-70 de ore pe săptămînă. Încep să simt nevoia unui week-end în care, după ce mă duc la copii în Ferentari, să pot să o lălăiesc şi eu citind şi altceva în afară de documentele produse de ministere. Norocul meu este că, deşi documentele sînt scrise într-o limbă menită să tîmpească omul, citesc vigilent şi din cînd în cînd mă ciupesc şi mă bucur că încă sînt într-o realitate cît de cît normală şi nu într-un coşmar orwellian.

Deja mi-e clar că noi, cei cîţiva tehnocraţi din jurul lui Dacian, sîntem visători rău. Iar visul nostru de a avea o adminstraţie publică normală este la fel de utopic ca şi bunul-simţ al fostului premier. Ghinea ne-a chinuit rău şi pînă la urmă am reuşit să punem la punct un plan de măsuri antisărăcie, care arată binişor, are logică şi a durat de zece ori mai puţin să fie trecut prin Guvern decît oricare din strategiile năucitoare pe care a trebuit să le citesc. Asta spre disperarea serviciilor din ministere, care fac tot posibilul să ne pună beţe în roate, că doar nu o să ne aşteptăm ca – aşa, peste noapte – toate lucrurile să se facă rapid.

Dacian ne ajută cît se poate şi, după cîteva ultime poziţionări şi adăugiri inutile pe care le primim de la ministra Muncii (viitoarea mea şefă), pachetul este adoptat în şedinţă de guvern. Mă duc ca un domn să îi mulţumesc ministrei, dar îmi spune galant că ea nu a fost de acord cu pachetul şi că nu ar trebui să vorbim despre sărăcie, ci despre bunăstare. Mă închin în gînd şi îi urez o mulţime de lucruri minunate.

Hotărîm să avem un eveniment de lansare a Pachetului antisărăcie la care să invităm ONG-urile care lucrează în domeniu. Ne luăm cîteva şuturi şi de la societatea civilă (unele dintre ele meritate, ­căci nu am reuşit să ne gîndim la toate), dar, convinşi fiind că ceea ce facem are sens, continuăm, plini de entuziasm, să ne umplem de cucuie de la tot felul de şefi şi şefuţe din ministere. Declarăm public că avem nevoie de ajutor pentru a veni cu planuri cît mai bune şi primim mai mult ajutor decît mă aştept. Pricep destul de încetişor şi cu oarecare dezgust că o parte din ONG-uri sînt zdravăn legate politic şi că rolul lor este să-şi servească patronii şi să ne ajute să ne frîngem gîtul cît mai spectaculos posibil.

Lansarea pachetului merge strună. La eveniment, sala e plină, deşi cîţiva invitaţi decid că pot întîrzia pînă la 40 de minute. Cu Dacian şi încă cinci miniştri prezenţi, începem evenimentul la fix. Atît Cristian Ghinea, cît şi eu ne reducem intervenţiile la minimum pentru a da cît mai mult timp miniştrilor să vorbească. Cristi mulţumeşte cu jumătate de gură ministrei Muncii şi Măriei Sale Domnului Vice-Prim-Ministru pentru ajutor. Eu mă gîndesc că dacă nu eram atît de ajutaţi, am fi putut avea o chestie mult, mult mai bună într-un interval mai scurt, ceea ce ne-ar fi dat ceva mai mult timp pentru implementare.

Măria Sa are un discurs aiuristic şi e clar că este complet nepregătit. Omul vorbeşte din pălărie, că doar e guru intelectual al celui mai mare partid de stînga din România şi unul dintre cei mai lăudaţi profesori universitari. Sper că e într-o zi proastă, nu de alta, dar avem mare nevoie de oameni deştepţi în partidul lui Dragnea şi al morţilor aferenţi.

„Săracii nu sînt ca şi ceilalţi, chiar dacă noi încercăm să-i aducem… să-i considerăm egalii noştri şi, într-o viziune umanistă, să-i spunem, încercăm să îi facem să se simtă egalii noştri, dar ei nu sînt ca şi ceilalţi.“

Am brusc revelaţia de ce Măria Sa şi mai ales cabinetul Dîn(c)sului m-au umplut de respect în ultimele luni. Nu era chestia că sînt ţigan, era treaba că vin dintr-o familie de d-ăştia neegali, sărăntoci. Omul era plin de umanism cînd mă întreba cine mă cred de vreau să salvez nişte amărîte de milioane şi mă punea să aştept pe perioade nedeterminate la uşa dînsului în timp ce el se vedea cu egalii ăia speciali. Prin urmare, opinia vicepremierului de stînga, reprezentantului PSD-ului umanist, e că săracii nu sînt la fel ca ceilalţi.

Lumea din sală e deja cam adormită de discursul găunos şi nu are exerciţiul meu cu ciupitul, aşa că pare să nu prindă porumbelul alb, alb şi un pic cam mussolinian al domnului vicepremier. Ca să fiu sigur că nu am visat, îi cer unui jurnalist care a filmat discursul să verifice. Nu am visat.

Urmează Doamna Ministră a Muncii, şi ea cu simpatii clare, umanist-egalitariene. Începe elegant, spunînd că practic nu este nevoie de un asemenea pachet. Spre deosebire de Măria Sa, doamna introduce rapid un ditamai fazanul, demn de experienţa sa de mai egală decît majoritatea şi ditamai profesoara universitară, aflată în poziţia de şefă a unui minister care se ocupă teoretic tocmai de eliminarea săraciei: „În zonele defavorizate există o apetenţă scăzută pentru muncă“.

Simt că ar trebui să mă scuip în sîn şi văd că nu sînt deloc singurul din sală care are pornirea asta. Apoi mă gîndesc cum de n-am ştiut că Bucureştiul e plin de zone defavorizate, exact pe-acolo pe unde îşi petrec ziua o mare parte a funcţionarilor publici şi a politicienilor noştri.

Noroc cu Dacian şi cu următorii miniştri, care au toţi discursuri logice şi pline de bun-simţ. Dacian stă trei ore şi discută cu toată lumea, răspunzînd la toate întrebările şi semnalizînd cît se poate de clar că sărăcia este un subiect prioritar pentru el. Vrînd-nevrînd, stau şi toţi miniştrii prezenţi. Cînd terminăm, sîntem – şi eu, şi Cristi – într-o stare puţin euforică. O să continuăm să muncim ca disperaţii, superentuziaşti, în următoarele săptămîni. Transferul meu la Ministerul Muncii o să mă pună cu picioarele pe pămînt. De fapt, pentru început o să simt că am picioarele adînc înfipte în pămînt.