Jos Idomeneo! Moarte lui Idamante!

Războiul troian s-a încheiat şi aheii victorioşi se întorc acasă, după anii de asediu ai cetăţii lui Priam. Printre ei se află şi regele Cretei, Idomeneo, care, navigînd spre casă, este surprins de o furtună colosală. Pentru a scăpa cu viaţă, el îi promite lui Neptun, zeul necruţător al mării (aici e o neconcordanţă, căci Neptun deţine acest portofoliu la romani, omologul său grec fiind Poseidon), că îi va aduce spre sacrificiu prima fiinţă pe care o va vedea cînd va atinge ţărmul. În acest timp, în palatul său din Creta, Idamante, fiul lui Idomeneo, decide să elibereze prizonierii troieni deţinuţi pe insulă, pentru că, odată războiul încheiat, el este dornic de pace cu troienii. Printre prizonieri se află şi Ilia, una dintre multele fiice ale regelui învins Priam, care este îndrăgostită de Idamante, dar care nu poate accepta acest lucru, din moment ce datoria ei este să urască pe cretani, învingătorii tatălui ei. Cînd vestea naufragiului lui Idomeneo ajunge la palat, Idamante este primul care dă fuga la ţărm pentru a vedea nenorocirea tatălui său. Astfel, prima fiinţă pe care regele Idomeneo o vede pe ţărm este chiar fiul său şi, aici, tragedia greacă se desăvîrşeşte, căci regele intră într-o lungă agonie, rupt între dragostea paternă şi jurămîntul făcut neiertătorului zeu. Idomeneo caută fel de fel de subterfugii pentru ca să nu îşi ucidă fiul, dar nici o soluţie nu rezistă, nici măcar aceea de a se oferi pe el însuşi spre sacrificiu. Aşadar, regele trebuie să împlinească cumplitul jurămînt. Cînd Idamante află despre jurămîntul tatălui său, îşi oferă imediat viaţa pentru că nu poate accepta ca tatăl său să îşi calce promisiunea care i-a salvat viaţa. Tensiunea se ridică încă mai mult cînd, auzind ce se petrece, Ilia se oferă ea să moară în locul celui pe care îl iubeşte. În final, cu totul neaşteptat, după vibrante rugăciuni colective, zeul este îmbunat şi renunţă la sacrificiu, iar Ilia se căsătoreşte cu Idamante care, în uralele mulţimii, preia conducerea regatului. În două vorbe, cu toate simplificările de rigoare, cam aceasta este acţiunea operei Idomeneo, il re di Creta, compusă în italiană de Mozart în 1779-1780, la comanda principelui elector al Bavariei, Karl Theodor. (Dintre interpretările accesibile pe CD, recomand călduros versiunea realizată la "Decca", cu Pavarotti, Gruberova, Baltsa, Popp, Nucci şi cu orchestra Filarmonicii din Viena - dirijor sir John Pritchard. E sublimul în formă sonoră.) Două veacuri şi ceva mai tîrziu, în 2006, producţia acestei opere este oprită de conducerea prestigioasei "Deutsche Oper" din Berlin, de teamă că ar putea leza sensibilităţile comunităţii islamice din întreaga lume. Motivul precis, ca să fim corecţi, nu ţine de partitura în sine, ci de regia acestei producţii, dar asta nu face gestul mai puţin semnificativ: Mozart este oprit de teama islamiştilor. Chiar nu înţelegem cît de gravă a devenit situaţia spiritului european în această lume? În varianta acestui spectacol, la un moment dat, Idomeneo apare pe scenă cu capetele tăiate ale lui Isus, Budha, Mahomed şi Neptun. Te poţi întreba de ce, dar e incorect să critici dacă nu vezi spectacolul. Regizorii contemporani obişnuiesc să citească partituri, scrise cu multă vreme în urmă, despre timpuri încă şi mai îndepărtate, prin lentile contemporane - amintesc doar Oedipul bucureştean al dlui Andrei Şerban, în care apăreau Stalin şi Ceauşescu. Cum se poate imediat deduce, problema nu era capul lui Isus (măscărirea în fel şi chip a Mîntuitorului e deja un loc comun pentru un anumit tip de artă şi nu mai revoltă pe nimeni), nici a lui Budha şi cu atît mai puţin a lui Neptun. În orice caz, oprirea acestei producţii de teama unei reacţii musulmane împinge spiritul european într-o postură încă mai ruşinoasă decît acel nenorocit de firstly blame ourselves cu care reacţionează de decenii, de cîte ori e supus unei agresiuni din afară. Spre lauda lor, politicienii germani au reacţionat corect. Toţi, în frunte cu dna Merkel, au criticat decizia conducerii operei şi au deplîns această frică preventivă care, iată, a cuprins spaţiul artistic, adică exact acea zonă care, în cultura noastră, se bucură de maximum de libertate şi este îndreptăţită să îndrăznească chiar dincolo de limitele obişnuite. Dar, peste toate, există o simbolistică tristă, dacă nu direct revoltătoare, a acestui gest. În biografia lui Mozart, lucrul la Idomeneo a fost un moment magnific, care ne este astăzi cunoscut foarte bine datorită bogatei corespondenţe pe care compozitorul a purtat-o cu tatăl său şi cu sora sa în acea perioadă. În deplinătatea geniului, Mozart nu doar compune muzica, dar se ocupă de dramaturgie, de vocile care urmau să cînte premiera, de libret (pe care îl masacrează pur şi simplu, spre disperarea tăcută a libretistului G. Varesco) şi de costume, toate acestea cu o competenţă artistică amuţitoare, ca sub o inspiraţie divină. Muzica, mai ales, e superbă - e Mozart 100%, pur, strălucitor, irezistibil, fără cusur. Lucrată într-o stare de graţie, produs al celui mai înalt geniu al Europei, această operă chiar are un mesaj pacifist, antirăzboinic, uman. La final, Idomeneo are un recitativ emoţionant, în care spune poporului său: "Vă anunţ pacea! Sacrificiul a luat sfîrşit. Neptun şi toţi zeii zîmbesc regatului nostru! Oh, binecuvîntată Creta! Cît de fericit mă simt!" Punctul de vedere al tînărului Idamante, promotorul păcii cu inamicii troieni, cîştigă. Ei bine, comunicatul prin care direcţiunea operei anunţă oprirea acestei producţii citează următorul motiv: "pentru a nu pune în pericol siguranţa publicului şi a artiştilor". În fine, un detaliu mai puţin ştiut este că "Deutsche Oper" calcă în picioare un trecut măreţ. Directorul antebelic al acestei Opere, Carl Ebert, a plecat în exil cînd presiunile naziste au devenit insuportabile. Decît să cedeze viziunii naziste asupra operei, Ebert a fugit în Anglia, ceea ce a provocat lui Goebbels o asemenea furie, încît a ordonat schimbarea numelui companiei. După război, Ebert a revenit la conducere, ducînd la bun sfîrşit un lung şi onorant mandat de director. Opera care a rezistat în faţa unui Hitler dezlănţuit, a pus genunchiul în pămînt de teama unei posibile enervări islamice. După vorba Oriannei Fallaci, Europa devine tot mai clar Eurabia şi Mozart amuţeşte...