Joaca s-a terminat, începe criza

Criza a sosit în România săptămîna trecută. Dintr-odată. Pînă miercuri se discuta despre subiectele uzuale: creşterea lefurilor profesorilor, posibila mărire a altor salarii, ce coaliţii ar putea fi la guvernare, cine ar putea fi prim-ministru, cînd, deodată, ca toamna din poezia lui Topîrceanu, a venit criza economică. La Piteşti, Dacia îşi întrerupe producţia pentru aproape trei săptămîni, o uzină siderurgică din Hunedoara închide porţile pentru două luni (fabrica nu mai fusese închisă din 1930, de la precedenta criză economică), Oltchim concediază, industria de construcţii - cel mai mare angajator naţional - începe să renunţe la oameni ş.a.m.d. Puzderie de titluri panicarde în ziare, hărţi cu zonele cele mai afectate de concedieri, discuţii despre şomaj, inflaţie, recesiune. Întrebare: unde am fost pînă acum? Despre posibilitatea (şi chiar probabilitatea) apariţiei unei crize mondiale se vorbeşte de peste un an, de cînd am aflat de scandalul împrumuturilor imobiliare în SUA. Primele semne ale crizei în Europa au apărut acum şase luni. Primele indicii că nu este vorba numai de o criză financiară, ci şi de una economică severă, în urmă cu două. În acest timp, în România se discuta cu voioşie despre creştere economică record, Guvernul aproba măriri de salarii iar partidele politice supralicitau şi votau majorarea lefurilor profesorilor, într-o unanimitate vecină cu inconştienţa. Campania electorală e plină de promisiuni de prosperitate, de pe afişe candidaţii surîd şi oferă salarii mărite, promit protecţie socială pentru cei nevoiaşi şi nu numai, anunţă bunăstare colectivă. Mai lucid (dar cam tîrziu, după ce el a fost cel care a dat drumul la sarabanda creşterilor salariale din sectorul public), premierul Tăriceanu a comparat situaţia din România cu orchestra de pe "Titanic", care continua să cînte, deşi vasul se scufunda. Declaraţia lui a fost trecută atunci (şi asta, nu mai departe de acum trei săptămîni!), la rubrica "replici inspirate", fără să provoace dezbateri. Salariaţii continuau să ceară, partidele să promită. Din nefericire, România nu este o insulă (chiar dacă uneori impresia spiritului insular e mai prezentă aici decît în Marea Britanie). Criza nu li se întîmplă doar altora, nu este un joc video, nici un film de acţiune la televizor. E foarte reală şi e aici. A început săptămîna trecută şi nu ştim cînd se va termina. Nu ştim cîte întreprinderi se vor închide, nu ştim cîţi oameni vor rămîne fără lucru. Guvernul a anunţat cîteva măsuri în urmă cu cîteva zile: susţinerea întreprinderilor, mai ales a celor mici şi mijlocii, prime de 1000 de euro pentru angajarea şomerilor cu vechime mai mare de trei luni. La o primă estimare, aceste măsuri vor costa 10 miliarde de euro. S-ar putea să fie nevoie de mai mult de atît, iar viitorul Guvern va înfrunta din plin criza. Deşi este campanie, oamenii politici trebuie să înlocuiasă promisiunile de prosperitate imediată cu mesaje realiste şi soluţii de salvare. Ar fi bine ca toţi cei implicaţi în formarea viitorului Guvern - partide şi preşedinte - să evite declaraţiile pripite şi provocările inutile. Imediat după alegeri, România are nevoie de un guvern puternic, capabil să dea răspunsuri juste şi să ia decizii dificile în lunile care vor urma. E nevoie urgent de un plan de absorbţie a fondurilor europene. Cei 30 de miliarde de euro, bani gratis, care vin de la UE pînă în 2013, pot fi colacul de salvare. Graţie lor pot fi create locuri de muncă, suplinindu-le pe cele pierdute din cauza crizei. Nu foloseşte nimănui ca unele partide să îl ameninţe pe preşedinte cu suspendarea, iar el să le acuze că pregătesc o "lovitură de stat". Declaraţiile impulsive şi vorbele de duh tăioase mergeau, poate (deşi erau şi atunci contraproductive), într-o perioadă de creştere, în care economia era decuplată de politic. Acum, la nivel mondial, economia are nevoie de politic. Finanţele globale au primit mii de miliarde de euro ca urmare a unor decizii politice, sectoare întregi din industrie cer ajutoare substanţiale, pe care le vor primi din partea guvernelor. Statul nu mai este problema, cum spunea Ronald Reagan, ci este ultima soluţie. După alegerile din 30 noiembrie, oamenii politici au ocazia să arate că sînt oameni de stat. P.S. Trebuie să predau acest articol înaintea deciziei Curţii Constituţionale în legătură cu o sesizare a PRM. Acesta contestă felul în care au fost împărţite colegiile uninominale prin Hotărîre de Guvern. Dacă PRM are cîştig de cauză, alegerile vor fi amînate, nu se ştie pînă cînd. Amînarea alegerilor e ultimul lucru de care ar avea nevoie România.