Italia, de nerecomandat
Am fost în Italia şi-am mîncat spaghete bologneze făcute de o bucătăreasă româncă, care aveau exact gustul celor pe care le ştiam din grădiniţă, la cămin. Asta e globalizarea, în versiune locală: senzaţia că eşti acasă, în detaliile cele mai rele. Astea sînt tourist-trap-urile, locurile de care ştie toată lumea şi în care îşi dau întîlnire turiştii cu profitorii. Profitorii localnici, care trăiesc de pe urma imaginii în care au investit, acum 2000 de ani, Împăratul Augustus şi echipa, sau Dogele Candiano şi fiii. Bine, am auzit că ţara ar şi produce cîteva lucruri - probabil că nu toată lumea se poate plimba cu gondola la preţ de jet privat. Venind din Austria, unde restaurantele sînt verificate de primărie la gust, nu la acte, sosirea în Italia e o mare dezamăgire pentru gurmanzi: ai de ales între privelişte (cu restaurante proaste) şi mîncare (cu privelişte deloc). În Veneţia, ghidul meu de încredere (un GPS Garmin, marcă americană, unde procesele dese fac produsele bune) mi-a spus pur şi simplu să plec din lagună dacă vreau să mănînc ceva. Cea mai bună salată a fost la McDonaldâs: din păcate, aceeaşi salată n-avea acelaşi gust în România... Pe Canal Grande m-am simţit ca în Gara de Nord, pierdut între taximetrişti, şoferi de bărci şi de gondole, cu mutre dubioase, călite în lupta cu buzunarul americanului de rînd. Peste tot miroase a cartel sau înţelegere frăţească: jupoaie-l tu azi, că-l jupoi eu mîine. Experienţa turistică cea mai uşor de amintit e înghesuiala. Experienţă culturală: muzeul de istorie naturală din lagună se închide la ora 12,00. Să nu cumva să pierzi traficul din vapoaraşele mai înghesuite decît autobuzul 311. Dar cea mai surprinzătoare descoperire este aceea că sectorul privat e în mod constant mai prost performer (la nivelul experienţei de consumator) decît statul. Parcarea privată era mai scumpă, mai murdară şi mai urîtă: ultima vopsea o dăduse probabil chiar Gina Lollobrigida. La casă, doi funcţionari parcă aduşi cu elicopterul de la Administraţia Domeniului Public din Bucureşti tăiau chitanţe de hîrtie, scrise de mînă exact cum am mai văzut în Istanbul, dar nu prea prin Europa. Parcarea statului era frumoasă, nouă, curată şi mai ales computerizată. E un indiciu bun despre unde duce o economie privată lipsită de concurenţă reală, unde tendinţa e mai degrabă de înţelegere şi pact subteran (Mafia, în fond, aici îşi face cei mai mulţi bani) decît de competiţie care să ducă la produse şi servicii mai bune. Cu ocazia asta am înţeles şi de ce se duc romii în Italia în număr atît de mare: e vorba de senzaţia de familiaritate, de aproximaţia cu care se duce viaţa, de neputinţa de a face ordine. Italienii sînt nişte români cu mult mai bogaţi, mai dezinhibaţi şi mai relaxaţi. Şi cînd te-ai obişnuit să trăieşti la marginea societăţii, e bine să trăieşti la marginea uneia cu dare de mînă. Nu vă gîndiţi c-am pornit la drum hotărît să-i judec pe italieni, la repezeală, pentru imaginea şi scandalul pe care ni le-au pus în cîrcă. Nici nu e cazul, pentru că nu e vina lor, ci a noastră: toţi romii care se află acum acolo au fost cîndva în responsabilitatea României: să-i educe, să-i integreze, să-i pedepsească dacă e cazul. Nu ne-am descurcat, sigur că nu merităm să fim confundaţi cu ei, însă merităm să fim arătaţi cu degetul: eşecul e comun, chiar dacă etnia nu e. Experienţa ca turist e însă altă chestie: pur şi simplu ai senzaţia că ţi se livrează un produs sub standarde, pentru care trebuie să mulţumeşti politicos şi să povesteşti uimit acasă. Ei bine, asta nu pot să fac. Tocmai de aceea, în acest sezon, nu pot să recomand Italia. Veneţia e frumoasă, Roma măreaţă, însă ai aceeaşi problemă ca în România: ambele sînt locuite şi nimeni nu zîmbeşte. La tine, mă refer.
