Învăţături din Războiul Rece

Fiecare război se poartă de trei ori. Prima dată are loc discuţia politică: intrăm în război sau nu. Apoi se dezbate modul de luptă. După război, vine discuţia despre lecţii: ce am învăţat din el. Războiul Rece, al treilea conflict major din secolul al XX-lea, nu face excepţie de la această regulă. Toate cele trei faze pot fi identificate şi toate trei au atras dezbateri intense. Au fost unii care au pus la îndoială necesitatea Războiului Rece şi ameninţarea pe care au reprezentat-o Uniunea Sovietică şi comunismul. Asemenea "revizionişti" au fost o minoritate distinctă, ceea ce este un lucru bun, pentru că nu avem nici un motiv să credem că sovieticii şi comunismul au fost o forţă benignă. Ca urmare, Războiul Rece, o luptă globală de peste 40 de ani, a devenit o realitate. A existat, chiar în timpul desfăşurării sale, o dezbatere continuă despre cum trebuia condus Războiul Rece. Principalele două şcoli de gîndire au fost "roll back" şi "containment". Prima argumenta că doar răsturnarea comunismului prin forţă " "schimbarea de regim" în termenii de azi " este fezabilă. A doua susţinea că eforturile de a respinge comunismul pe termen scurt erau prea riscante, avînd în vedere arsenalul nuclear sovietic, argumentînd că SUA şi Occidentul ar trebui să se mulţumească cu limitarea răspîndirii puterii şi influenţei Uniunii Sovietice. A doua şcoală de gîndire s-a impus, dar asta nu a simplificat dezbaterile, pentru că existau dispute atît asupra locului unde doctrina trebuia aplicată (Vietnam, America Centrală, Orientul Mijlociu) cît şi asupra modului în care trebuia efectuată " amestecul corect de forţă militară, spionaj, diplomaţie, controlul armamentului, sancţiuni economice şi asistenţă. Acum, la exact 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, sîntem în a treia fază " dezbaterea asupra cauzei, a momentului şi a modului în care Războiul Rece s-a terminat. Un curent de gîndire spune că Războiul Rece a fost cîştigat ca rezultat a zeci de ani de presiune susţinută din partea SUA şi a Occidentului asupra Uniunii Sovietice şi aliaţilor săi. Această presiune s-a manifestat, cu variaţii de moment, prin programele nucleare ale SUA, Marii Britanii şi Franţei; dorinţa NATO de a contracara desfăşurările de forţe convenţionale şi nucleare ale Pactului de la Varşovia; decizia de a apăra Coreea de Sud împotriva agresiunii Nordului; înarmarea mujahedinilor în Afganistan pentru a riposta împotriva trupelor sovietice de acolo; decizia de a construi un sistem de apărare pe bază de rachete cu scopul de a contracara principala investiţie militară a Uniunii Sovietice şi pentru falimentarea guvernului de la Moscova. Un al doilea curent de gîndire, şi foarte diferit de primul, pune mai puţin accent pe ceea ce a făcut Occidentul şi se axează mai mult pe ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Conform acestui curent, Războiul Rece nu a fost cîştigat de SUA şi Europa de Vest, ci a fost mai degrabă pierdut de Uniunea Sovietică, ca rezultat inevitabil al slăbiciunii sale economice şi politice. Altă perspectivă subliniază că dorinţa Occidentului de a coopera cu Uniunea Sovietică în aceeaşi măsură în care a înfruntat-o a avut un rol important în desfăşurarea evenimentelor. Relaxarea a prevenit transformarea competiţiei în conflict deoarece a expus lumea comunistă ideilor de libertate şi capitalism din Vest şi beneficiilor lor. Sovieticii şi alte regimuri importante s-au trezit în situaţia de a pierde bătălia ideilor şi, în consecinţă, sprijinul cetăţenilor lor. Toţi aceşti factori au avut rolul lor. Dorinţa Vestului de a nu ceda în faţa sovieticilor a fost o componentă esenţială a acestei strategii. Doar atît însă nu ar fi fost de ajuns; Războiul Rece ar fi devenit fierbinte dacă strategia vestică ar fi fost doar una militară. Moderarea competiţiei a fost importantă pentru că a permis ca presiunea pentru schimbare să apară în interiorul blocului sovietic. Faptul că societăţile aflate sub control sovietic au fost expuse propriilor defecte şi au întrezărit avantajele ideilor din afară a fost extrem de important. Toate cele expuse mai sus au implicaţii pentru provocările prezentului. Nu există ameninţare globală de nivelul fostei Uniuni Sovietice, dar există ameninţări puternice din partea unor ţări ca Iran şi Coreea de Nord. Avem nevoie de o politică asumată de comunitatea internaţională care să combine puterea militară cu dorinţa de a negocia şi interacţiona, o politică de putere şi flexibilitate colectivă. Este important să ne aducem aminte că doctrina dominantă a epocii Războiului Rece " "containment" " a urmărit nu doar să oprească expansiunea comunistă şi sovietică, nu doar să limiteze aria de exercitare a puterii sovietice, ci şi să-i provoace frustrări " pentru a crea un context în care defectele inerente ale comunismului şi conducerii totalitare să iasă la suprafaţă. Mihail Gorbaciov a putut face ce a făcut doar în mijlocul unei crize de încredere. Lumea de azi trebuie să creeze crize similare de încredere în mintea celor care conduc Iranul şi Coreea de Nord. Scopul ar trebui să fie incapacitarea lor pe termen scurt; să-i facem să-şi schimbe politicile pe termen mediu; să punem în mişcare forţe care să aducă guverne noi, fundamental diferite pe termen lung. O astfel de abordare a servit lumii în timpul Războiului Rece; poate avea acelaşi efect în prezent. Richard N. Haass este preşedinte al Council on Foreign Relations şi autor al cărţii War of Necessity, War of Choice: A Memoir of Two Iraq Wars. Copyright: Project Syndicate, 2009 www.project-syndicate.org traducere de Cristian GHINEA