Între Dragnea și Iisus
Am cîțiva prieteni buni, oameni cu care mă văd săptămînal. De doi ani și ceva, muncesc cel puțin dublul orelor normale de lucru, au salarii mai proaste decît cele pe care le aveau cînd au decis să se bage în politică, sînt atacați într-un mod oribil de tot felul de mîrlani, postaci sau „nicolici“ și își neglijează grav viața personală din lipsă de timp. Sînt senatori și deputați ai României.
Oamenii ăștia sînt, în general, optimiști. Au o doză de bun-simț cu mult peste medie, cariere excepționale în spate și o dorință sinceră să schimbe România în bine. Au ajutat și ajută oameni din jurul lor și nu sînt deloc, dar deloc genul care renunță ușor.
Pe ei îi văd, încet-încet, cedînd. Nu vor deveni niciodată un Șerban Nicolae, o Elena Udrea, un Marian Vanghelie sau un Viorel Hrebenciuc. Vor prefera mai degrabă să se lase de politică decît să renunțe la coloana lor vertebrală pentru a ajunge o Ecaterina Andronescu sau un Eugen Orlando Teodorovici. Probabil, dacă vom continua la fel, mulți vor emigra, convinși că sînt inutili și că nu pot schimba nimic.
Se simt impostori făcînd politică. Simt că oameni de tip Viorica Dăncilă, Lia Olguța Vasilescu și Codrin Ștefănescu cîștigă pentru că ei nu au stomacul de a trăi continuu între scandal și pupincurism.
De curînd, sînt și eu membru într-un partid politic și deja mă simt cam impostor. Șocul a venit din presiunea imediată atît din interior, cît și din exterior. Trebuie să fim, colectiv, cît mai aproape de perfecțiune. Am făcut cîteva greșeli, unele – ce e drept – chiar grave, și reacțiile multora s-au tradus prin revoltă și dezgust.
Pe lîngă oamenii buni care vor, cinstit, să ajute România, partidele noi atrag și oportuniști, persoane care au eșuat în ambițiile lor politice în alte partide, mesianici care cred că opiniile lor şi numai opiniile lor vor salva țara și adversari înverșunați și radicali ai unui partid sau altuia.
Verificarea a zeci de mii de oameni este inerent imperfectă și, în cazul nostru, imposibilă. Organizarea de la zero a unui partid de la care așteptările sînt uriașe este un coșmar logistic și riscul gafelor este mare, mai ales în condițiile noastre, în care partidul este finanțat cinstit prin donații mici ale membrilor de partid și susținut de munca voluntară și nu rar haotică a cîtorva zeci de oameni.
Da, sînt multe, multe de făcut. Problema este că lucrurile astea multe, minunate și absolut necesare trebuie făcute de cineva. Vorbitul sau scrisul despre ele nu rezolvă mare lucru în afară de a crește frustrarea.
Da, e nevoie de oameni în politică. Măcar de cîteva zeci de mii. Oameni care au un trecut impecabil, profesioniști care au ajuns în poziții de conducere fără să fi făcut vreun compromis și care sînt gata să renunțe pentru cîțiva ani buni la slujbele lor unde sînt bine plătiți și respectați pentru a fi alternativa Liei Olguța Vasilescu, a lui Șerban Nicolae, a lui Eugen Nicolicea sau a lui Codrin Ștefănescu.
Oameni care să accepte atacurile oricărui dezamăgit, supărat, postac sau țăcănit cu eleganță și cu demnitate, oameni care să înțeleagă că trebuie să presteze pentru națiune atît la televiziuni, cît și la munca de jos, oameni care să ne inspire și care să ne poată rezolva rapid problemele.
Oameni care să răspundă ideilor noastre, desigur geniale, și să le implementeze, neuitînd să ne mulțumească pentru contribuția noastră la schimbarea României.
Oameni incoruptibili, infailibili și impecabili intelectual, profesional, moral și, pe cît posibil, vizual. Oameni vrednici să ne aducă nouă raiul pe care îl visăm. Rai care diferă mai puțin sau fundamental de raiul din concepția altor suporteri la fel de pasionați. Oameni capabili să îl „facă“ pe Gâdea, să presteze cîțiva ani buni de voluntariat pentru „binele țării“, să producă din cînd în cînd miracole de comunicare fără însă a face vreodată greșeli, să bîntuie țara în lung și în lat pentru a convinge oamenii care votează cu ceilalți, să vină la toate evenimentele pe care fiecare dintre noi le consideră importante, să răspundă fiecărui comentariu al nostru și să facă orice alt lucru pe care noi, votanții, îl credem necesar sau util. Oameni care să nu aibă orgolii și care să fie oricînd gata să se sacrifice pentru țară.
Că, dacă nu, noi ne băgăm picioarele și ne pișăm pe el de vot.
Foto: Cosmin Bumbuț
