Întoarcerea românilor

Despre românii plecaţi în străinătate se vorbeşte, în general, în cifre: au plecat un milion, două, trei (sau chiar cinci, după cum anunţa recent un ziar italian!), trimit acasă patru, cinci, şase sau chiar zece miliarde de euro pe an, sînt pe primul loc în topul infractorilor străini din Italia şi, pînă la intrarea României în UE, erau primii pe lista expulzărilor din Franţa. Cifre oferă şi autorităţile române: din cauza plecărilor în masă, industria de construcţii suferă de un deficit de forţă de muncă de 300 de mii de persoane, iar trei sferturi din întreprinderile mici şi mijlocii se plîng că nu au suficienţi oameni. La mica publicitate, anunţurile de angajări ocupă partea leului (alături de nelipsitele tranzacţii imobiliare) şi există zone (Timişoara, Cluj, Bucureşti) unde şomajul este zero. Confruntaţi cu solicitări din ce în ce mai insistente din partea firmelor, oficialii români au organizat în urmă cu cîteva săptămîni o bursă a locurilor de muncă în Italia, anunţînd semnarea a peste 800 de precontracte (nu ştim deocamdată cîţi dintre cei interesaţi au fost şi angajaţi pînă la urmă). În ultima vreme sînt semnale că valul de plecări s-a terminat, ba chiar că unii dintre românii plecaţi s-ar putea întoarce. Pentru asta există mai multe explicaţii. Cei mai mulţi dintre cei care au plecat au făcut-o din raţiuni economice. În urmă cu cinci ani, diferenţa de salarizare dintre România şi Vestul Europei era mult mai mare decît acum. În construcţii, leafa medie aproape că s-a triplat în ultimii ani, patronii români oferind acum şi 600-700 de euro pentru meseriile de bază. Există apoi un fenomen ceva mai complicat în Europa occidentală: pe de-o parte, cele mai multe dintre ţările europene au ridicat barierele de pe piaţa muncii, pe de alta, destinaţiile principale ale compatrioţilor noştri încep să nu mai fie atît de atrăgătoare. În Italia, ţară în care se află peste un milion de români, sentimentul antiromânesc este în creştere (fiind, printre altele, folosit drept combustibil electoral atît de stînga, cît şi de dreapta, în recentele alegeri municipale şi legislative din Peninsulă). De altfel, într-un recent sondaj de opinie, românii ocupau locul al treilea în clasamentul celor mai antipatizate comunităţi de imigranţi: doi italieni din trei îi consideră antipatici, românii fiind devansaţi doar de albanezi şi de romi (care de multe ori sînt cetăţeni români). Din ce în ce mai puţin doriţi în Italia, peste jumătate dintre cei aflaţi acolo se gîndesc să se întoarcă, potrivit unui sondaj realizat de Agenţia de Strategii Guvernamentale de la Bucureşti, la începutul acestui an. Românii din Spania se uită şi ei către ţară, chiar dacă nu din aceleaşi motive. Politicienii spanioli şi ziarele din Spania nu şi-au făcut un cal de bătaie din imigranţii români, deşi numărul lor se apropie de un milion. Presa de la Bucureşti nu a ratat de altfel prilejul de a face o comparaţie: în timp ce în Italia imaginea românilor s-a deteriorat serios în urma cazului Mailat, în Spania a existat episodul Costel Busuioc, zidarul care a cîştigat premiul cel mare la un reality show de mare audienţă. Românii care vor să plece din Spania o fac în primul rînd din motive economice: piaţa imobiliară spaniolă o duce din ce în ce mai rău, zeci de mii de apartamente nu îşi găsesc cumpărători, construcţiile au stagnat. Or, cei mai mulţi români lucrează chiar în sectorul imobiliar şi riscă să rămînă fără slujbă. Situaţia e atît de serioasă, încît Celestino Corbacho, noul ministru al Imigraţiei şi al Muncii, vrea să ofere o "primă de întoarcere" străinilor care doresc să se întoarcă în ţara lor. Cu siguranţă că vor exista români care vor profita de ocazie. Ce vor face odată întorşi acasă? Cei mai mulţi spun că vor să îşi construiască o casă şi să îşi caute o slujbă. Dacă ne gîndim la deficitul de forţă de muncă de care se plîng autorităţile, probabil că nu le va fi greu să îşi găsească de lucru. Cei mai optimişti speră ca românii întorşi să fie mai mult decît o cifră în tabloul schimbării tendinţelor migraţiei. Cei care au locuit o perioadă în străinătate vin cu o altă imagine despre raportul dintre cetăţeni şi administraţie, despre modul în care trebuie să funcţioneze primăriile, prefecturile, ministerele etc., au constatat că, de cele mai multe ori, în Europa occidentală oamenii sînt politicoşi (chiar dacă e o "politeţe de faţadă", după cum se plîng unii, e preferabilă mitocăniei sincere pe care avem ocazia să o întîlnim la tot pasul în marile oraşe din România). Cei întorşi ar putea fi mai buni cetăţeni decît atunci cînd au plecat, arătînd astfel că societatea românească se europenizează mai repede decît elitele care o conduc.