Înjosire și înjoseală

Cuvîntul înjoseală este o creație lexicală recentă, neînregistrată de dicționarele noastre și de negăsit în corpusurile de texte mai vechi. Atestările sale sînt din ultimii ani: au apărut în dialoguri reproduse în presa de scandal, în comentarii online, în textul unei piese muzicale. Cuvîntul a fost evocat, în mass-media, tocmai pentru a ilustra  noutățile din vorbirea tinerilor: „Fram, i-a dat înjoseală” (digi24.ro, 2023). Folosirea colocvial-argotică a lui înjoseală nu este, cum s-ar putea crede, o readucere în uz a unui cuvînt vechi și popular, ci chiar o inovație, care completează o familie lexicală mai veche, din care fac parte verbul a înjosi, substantivul înjosire și adjectivul înjositor. Nu e de fapt foarte veche nici familia lexicală în cauză: verbul a înjosi este atestat de-abia în secolul al XIX-lea, cu variante de formă (a josi, a înjosa)și cu sensuri azi uitate, ca „a coborî” sau „a scădea prețul”. Sensul principal din prezent – „a umili, a degrada” – este explicat în Dicționarul limbii române, dicționarul academic coordonat de Sextil Pușcariu (tomul II, 1934), ca provenind din calc semantic, din imitarea, cu material românesc, a unor verbe din franceză (abaisser) și germană (erniedrigen). O invenție a autorilor din secolul al XIX-lea a fost și forma concurentă – verbul a înjosorî –, care nu s-a bucurat de vreun succes. Dicționarul cuprinde și o precizare de registru, limitînd folosirea cuvîntului a înjosi, cu sensul „a degrada, a umili”, la „clasele culte”. Bazele de date confirmă această notă stilistică; verbul format de la locuțiunea adverbială în jos, deci din elemente ale lexicului de bază, moștenite din latină, circula mai ales în texte în registru înalt, în contexte etice, politice, religioase. Substantivul înjosire era folosit, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în literatura și în publicistica vremii, de Alecsandri, Eminescu, Caragiale etc. Nici astăzi înjosire nu este, de fapt, un cuvînt de uz curent, reperabil în conversația cotidiană. 

Înjoseală este format cu sufixul -eală, preferat de limbajul colocvial-argotic pentru formarea abstractelor de la verbe. Cuvîntul este folosit cu sensul „umilință, rușine”: „Să știi că nu e «înjoseală» să te îmbraci de la piață” (vice.com, 2017); „nu ar pune mîna pe o mătură, «că e înjoseală»” (fsanp.ro). Sensul înjoselii e impregnat de mentalităţi, coduri şi practici specifice lumii marginale sau chiar interlope, în care ierarhia – cu diferenţierea între şmecheri şi fraieri – e foarte importantă pentru supraviețuire, în care autoritățile sînt inamicul principal, iar delațiunea – păcatul major. Într-un reportaj mai vechi despre viața de închisoare, un deținut explica ce înseamnă a fi la înjoseală, în distribuirea paturilor suprapuse (în care cele de jos sînt dorite și confirmă puterea ocupantului): „Dacă dormi în paturile superioare, se cheamă că ești la înjoseală și toți își bat joc de tine” (Gazeta de Sud, 2000). Specifice sînt expresiile în care intră înjoseală, construite cu verbele a da și a lua; mai ales acestea conferă folosirii noului cuvînt caracterul non-standard, colocvial-argotic. Expresia a da înjoseală are sensul „a umili”: „I-a dat înjoseală la fotbal” (dictionar-urban.ro); „B.P., atac dur la adresa femeii care a lăsat-o fără 15.000 de euro! „Îi dau înjoseală. Oamenii cu valoare nu merg la Poliție” (spynews.ro). Expresia poate fi întărită prin sinonim: „vă dau rușine și înjoseală de față cu toată lumea” (wowbiz.ro); „Îți dau rușine și înjoseală. Eu sînt șmecher!” (wowbiz.ro). În mod complementar, a-și lua înjoseală este echivalent cu „a fi umilit”: „Mamă, ce înjoseală mi-am luat!” (cancan.ro, 2020). „Afaceristul Ciot și-a luat înjoseală de la cămătari” (bzi.ro, 2020); „bătută de amantă: «Și-a luat înjoseală de la fată!»” (bzi.ro).

O simplă substituție de sufix produce efecte stilistice majore. Aproape echivalente în planul pur noțional, înjosire și înjoseală se diferențiază considerabil prin conotații și prin evocarea contextelor specifice de folosire.          

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).