Influența rusească
Armenia, Kosovo, Israel, Africa – succesiunea rapidă de conflicte fără legătură directă din ultimele cîteva luni ne arată o lume în care crize de tot felul, unele vechi de zeci de ani, se transformă în conflicte intense cărora le cad adesea victime mii de oameni nevinovați. Tentativa de a căuta un model care să le unească și să le explice e mai degrabă inutilă pentru că, de cele mai multe ori, singura trăsătură comună e suferința inutilă.
Sînt analiști care caută insistent mîna Rusiei, dînd încă o dată Moscovei (pentru cîta oară?) șansa de a se prezenta ca un actor inevitabil în toate afacerile internaționale. În războiul din Israel, de exemplu, legăturile Kremlinului cu Hamas sînt întoarse pe toate fețele în căutarea unor dovezi care să arate că atacul de zilele trecute e parte a unei strategii foarte complicate de abatere a atenției Occidentului de la conflictul din Ucraina. Nici o astfel de dovadă credibilă nu a fost produsă încă, la fel cum, pînă la începutul săptămînii, nu exista nici un indiciu serios că Iranul – un suspect mult mai plauzibil – a avut rolul decisiv în evenimentele respective.
La Teheran, crimele Hamas au fost salutate cu entuziasm, în timp ce Moscova și-a ascuns satisfacția sub forma unor platitudini diplomatice și remarci sarcastice. Evident că inamicii Vestului colectiv vor căuta profit atunci cînd aliații Occidentului au necazuri. Dar de aici și pînă la a le atribui „meritul” pentru toate aceste evenimente e cale lungă. Spre exemplu, în episodul final al conflictului azero-armean din Nagorno-Karabah, soldat cu victoria fără drept de apel a azerilor, Rusia a fost mai degrabă inactive, asistînd placid la o dureroasă înfrîngere a Armeniei.
Cînd, în urmă cu cîteva săptămîni, mai mulți extremiști sîrbi au intrat în conflict cu poliția din Kosovo, au apărut imediat interpretările potrivit cărora rușii încearcă să creeze un conflict artificial menit, din nou, să abată atenția de la Ucraina. S-a spus mai puțin că provocările dintre comunitățile albaneză și sîrbă din regiune nu au încetat niciodată. S-a luat prea puțin în calcul faptul că flama naționalismului nu s-a stins în Balcani, iar ura interetnică mocnește în sufletul acestor comunități cărora teama de vecini le modelează viețile poate mai mult decît orice altceva. Statele, ca și oamenii, pot fi stupide fără ajutor.
Un exemplu folosit adesea pentru a sublinia mîna lungă a Rusiei este prezența grupărilor paramilitare rusești în diverse state africane. Că între Wagner & Co și statul rus există o legătură e un fapt incontestabil. Însă ea ține mai degrabă de împărțirea profiturilor din conflictele în care se implică aceste armate private și mai puțin de cine știe ce obiective geopolitice majore. Pînă la urmă, stabilitatea politică din Republica Centrafricană, Mali sau Niger nu e relevantă decît cel mult la nivel regional. Problema cu toate aceste state este că ele sînt mai mult fantome ale unui aranjament instituțional decît administrații funcționale și eficiente. Cu sau fără Wagner, revoltele și loviturile de stat se întîmplă, dictaturile se instaurează și cad în numele unei dinamici locale pe care rușii o pot specula – și o fac – ca atîția alții înaintea lor.
Înainte de a oferi Rusiei creditul că poate schimba soarta unor popoare în funcție de cum le tună strategilor Kremlinului, e probabil mult mai util să vedem ce anume se întîmplă în aceste state. Și vom constata că, indiferent de dorința Rusiei de a vedea un sfîrșit al ordinii de drept internaționale – obiectiv asumat și repetat adesea –, de cele mai multe ori avem de-a face evoluții noi ale unor crize vechi începute cu zeci sau chiar sute de ani în urmă.
E lumea decisă, în 2023, să renunțe la aranjamentele curente? Depinde de unde privim. Unii nu și le-au dorit niciodată, alții ar prefera o poziție mai bună la masa de poker geopolitic. Ce rol joacă Rusia în toate aceste evenimente? Cel mult pe cel al trecătorului care asistă la un accident rutier și apoi fuge cu portofelul șoferului rănit.
Dacă vrem neapărat să căutăm influența rusească poate ar trebui să acordăm mai multă atenție Occidentului pe care Rusia și-l dorește slab și incapabil să ia decizii. Cu riscul de a supăra pe cineva, îmi pare mult mai grav faptul că în statele europene există partide, organizații de media și rețele sociale care fie tolerează, fie preiau și augmentează puncte de vedere ale propagandei ruse.
Nici o criză locală din Caucaz, Africa sau Orientul Mijlociu nu poate face la fel de mult rău ca nihilismul rusesc raționalizat în partea noastră de lume. Pentru că dacă e ceva ce Rusia își dorește cu adevărat este ca lumea democratică să nu mai creadă în propria-i viabilitate. Să nu-și mai vadă avantajele și nici ascendentul moral. Să se îndoiască de sine, să se prăbușească apoi în brațele unui uriaș schilod și meschin a cărui singură dorință e să o sufoce.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.
