Începutul toleranței
Săptămîna trecută, am publicat în revista noastră articolul unui cunoscut activist LGBT, intitulat „Sfîrșitul toleranței“. Trist, îngrijorat chiar, autorul denunța intoleranța „celorlalți“. Ideea era că susținătorii referendumului sînt intoleranți, că referendumul însuși propagă intoleranța și că merită, de aceea, intoleranța supremă a apostolilor toleranței: boicotul.
Apelul la boicot este, de altfel, cuvîntul de ordine printre spiritele civic-progresiste. Nu pot obiecta, pentru că eu însumi sînt partizanul ideii că nu este deloc și niciodată obligatoriu să mergi să votezi. Mi se pare cumva ironic că exact aceiași oameni care te execută cu intransigent civism dacă nu ieși la vot în general, de data asta te fac praf dacă îți dă prin minte să ieși. Deduc că participarea civică n-are forme fixe: uneori e de datoria ta să ieși la vot, alteori e de datoria ta să nu ieși la vot. Cum știi cînd e de ieșit și cînd e de boicotat? În nici un caz nu te lua după ce crezi tu. Ascultă-i pe ei, îi găsești mereu pe Facebook, gata să te apere de tine însuți. Ei știu mai bine decît tine. De pildă, dacă toată oferta electorală te îngrețoșează, tot trebuie să ieși la vot și să votezi ceva, orice, împotriva PSD. Tu n-ai vrea să votezi pentru nimeni și votul de-a dreptul împotrivă nu s-a inventat; nu poți fi împotriva PSD decît dacă ești pentru unii dintre cei care, teoretic, i se opun. Și ție nu-ți plac nici ăștia. Dar trebuie să votezi împotriva conștiinței tale cu cineva în care n-ai încredere ca să nu iasă ăia răi – aceasta este datoria civică! Dacă vrei, însă, să ieși la acest referendum pentru că, poate, ai o opinie legată de modificarea constituțională pe care simți nevoia să o exprimi prin vot, să stai naibii acasă! Abține-te să votezi acum, cînd ai vrea să te duci să spui, de pildă, „Nu“, exact din aceleași rațiuni civice pentru care trebuie să votezi cînd ai vrea să te abții!
Cred că într-o democrație sănătoasă există un procent consistent de oameni care nu au nici un interes pentru politică (în cazul alegerilor politice) sau pentru temele puse în discuție de un referendum, iar dezinteresul lor trebuie respectat. Mai mult, admit că tactica boicotului care duce la invalidarea unui referendum pe care știi bine că-l pierzi este și ea legitimă. Ceea ce spun, însă, este că e cazul ca adepții boicotului să lase deoparte ipocrizia și să admită: boicotez pentru că știu că pierd și încerc invalidarea. Motivațiile civic-morale de genul „referendumul încalcă drepturi“, „referendumul e intolerant“, „referendumul propagă ura“, „referendumul e făcut de Dragnea“ sînt doar efecte retorice pentru prostuți. Cine le-o înghiți, să fie sănătos! În realitate, boicotul acestui referendum nu este un spate întors superior unei mizerii, ci o tactică clară de împiedicare a succesului celuilalt. Foarte bine. Vom vedea ce rezultate aduce. Dar este o tactică (nici măcar o strategie) în „lupta“ promovată acum de activiștii unei cauze împotriva celeilalte cauze și nimic mai mult.
În privința referendumului de la începutul lui octombrie, de altfel, constat ceva unic. Nu-mi amintesc alte consultări referendare, și cu atît mai puțin alte consultări electorale, în fața cărora alegătorii să fi fost mai năuci. Semnificația acestui referendum este atît de divers percepută, încît te întrebi dacă există măcar o sută de oameni printre milioanele de alegători care înțeleg același lucru. Iată o rapidă trecere în revistă: unora li se pare că este un referendum al urii, că încalcă drepturi, că scoate în afara legii familiile „netradiționale“ (ce-o însemna asta?), că ne aruncă în afara Europei, că e o manevră populist-cinică a lui Dragnea, că e lucrătura antidemocratică a ocultei bisericești, miroase a putinism, în fine, ca suprem argument, acest referendum e degeaba; celorlalți li se pare că este vorba despre protejarea copiilor, despre oprirea unei invazii anticreștine, despre apărarea Bisericii, despre apărarea propriilor familii, despre protejarea viitorului sănătos al nației, în fine, ce mai la deal, la vale, este un referendum crucial. Niciodată în istoria recentă a României alegătorii nu mi s au părut mai confuzi (OK, putem să zicem și mai diverși) în identificarea sensului unei consultări electorale. Cînd colo este vorba strict despre definirea soților: pot fi ei și altceva decît un bărbat și o femeie sau nu? Sigur, răspunsul la această întrebare are consecințe. Dar de aici la ură și la drepturi fundamentale încălcate, cum zic unii, sau la apărarea creștinătății și a copiilor, cum zic ceilalți, zău, e cam mult! Iar explicația acestui salt enorm produs în mintea tuturor este una singură: propaganda. Doar propaganda, prin exagerările ei pe cît de nesimțite în plan logic, pe atît de voluptuoase, îi face pe oameni să ia un referendum ca acesta drept o catastrofă garantată sau ca un rai perfect sigur. Or, propaganda este inamicul principal al toleranței. E dificil să convingi un activist – a cărui meserie este, inevitabil, propaganda – că lucrează, de fapt, la sporirea intoleranței cînd el crede că face bine lumii. Și fac un pas în față: o spun pentru că și eu am fost, cîndva, activistul unei cauze și știu cum se face, ca să zic așa. Oamenii trebuie să înțeleagă că, dacă vor să rămînă toleranți, de propagandă trebuie să se păzească în primul rînd.
Am încercat, în timp, să explic în acest colț de pagină, după priceperea mea, de ce e abuziv să vorbim despre dreptul fundamental al omului de a se căsători cum vrea și cu cine vrea. Am încercat să explic de ce nu există un standard universal de drept al drepturilor fundamentale ale omului în materia căsătoriei, cînd activiștii băteau toba cu dreptul fundamental la căsătorie. E o diferență subtilă între dreptul fundamental la familie și dreptul (care nu este fundamental decît în măsura aderării la un regim anterior stabilit) la căsătorie, pe care unii aleg să nu o vadă, iar alții aleg să o absolutizeze. Am încercat și să explic de ce acest referendum nu are nici o legătură cu filiația, cînd se zicea că mamele singure vor fi despărțite de copiii lor; căsătoria e cu totul altceva, iar familia cuprinde o sumă de instituții juridice dintre care căsătoria e doar una. Care, în ultima vreme, nici măcar esențială pentru familie nu mai este. Dar toate aceste argumente nu schimbă, de fapt, nimic. O lectură complexă a textelor de lege și o incursiune în natura profund culturală a căsătoriei nu pot să bată lozinca, simplă și mobilizatoare ca o bătaie de inimă. Fiecare o ține pe-a lui. Așa că mă întreb: există un unghi de abordare a discuției în care și cei „pro“, și cei „contra“ referendumului să poată vorbi despre același lucru – condiție minimală ca să poți comunica? Ei bine, cred că există unul: să discutăm din punctul de vedere al toleranței. Iată punctul comun. Cum tolerează majoritatea o minoritate și cum respectă minoritatea o majoritate? Părerea mea este că abia după acest referendum, indiferent de rezultat, vom da examenul echilibrului.
