Încă o minune?
Consecinţă a tragediei de la Cana (peste 50 de civili ucişi, majoritatea copii), marţi dimineaţă n-ar mai fi trebuit să cadă bombe în Liban: Israelul fusese de acord cu suspendarea acţiunilor aeriene pentru 48 de ore. Dar bombele cădeau, deşi într-un ritm mai redus, purtătorul de cuvînt al armatei precizînd că nu vor fi bombardate drumuri, poduri şi alte elemente de suprastructură, permiţînd astfel civililor să se refugieze. Ofensiva terestră a fost însă extinsă şi oficialii israelieni sînt neclintiţi în declaraţiile lor: pînă cînd se va stabili cine le va duce şi ce fel de negocieri de pace vor fi, scopul armatei este să lovească forţele organizaţiei militare Hezbollah, în aşa fel încît aceasta să nu mai poată ataca Israelul. Dacă este evidentă disproporţia între armata care se vede, a Israelului, şi miliţiile scoase la lumină de Hezbollah, dacă imaginile mereu reluate arată forţele unei armate regulate supradotate, luptînd cu un adversar invizibil, toţi revărsîndu-şi preaplinul asupra civililor, susţinerile externe se lasă doar ghicite: ideologic şi logistic, Hezbollah este susţinut de Siria şi de Iran, de unde vin armele şi convingerea că statul Israel trebuie să dispară de pe hartă. Preşedintele Iranului, Ahmadinejad, consideră acest scop un mandat imperativ. Presa din Iran insistă asupra ideii: "Hezbollah a modificat ecuaţiile occidentale cu privire la regiune. Hezbollah va impune noul Orient Mijlociu". Noul Orient Mijlociu a fost un concept lansat de preşedintele Bush şi de anturajul său cînd au justificat invazia în Irak. Pentru Statele Unite, noul Orient Mijlociu nu poate trece peste dreptul Israelului de a se apăra în faţa acestei ameninţări, cu mijloacele ce-i stau la dispoziţie. Luni a fost prima zi cînd nu s-au mai înregistrat rachete trimise din Liban pe teritoriul Israelului. Ar putea fi semnalul aşteptat la Ierusalim din care să reiasă că au fost nimicite depozitele şi rampele improvizate de lansare, tot atît de bine cum ar putea fi o pauză tactică impusă de războiul de imagine: "noi nu facem nimic, dar sîntem în continuare atacaţi şi trebuie să ripostăm". Oricît de mari ar fi presiunile externe pentru impunerea unui armistiţiu, părţile nu-l vor accepta: nimeni n-a pierdut încă, dar nici nimeni nu pare să cîştige. Nici măcar refugiaţii, al căror număr şi a căror soartă neliniştesc pe bună dreptate, n-ar putea beneficia de pe urma unui armistiţiu, doar un răgaz între conflicte deschise. Dezarmarea Hezbollah-ului nu se va produce prin consensul luptătorilor, guvernul libanez, pe teritoriul căruia acţionează, e prea slab, e neomogen şi nu are forţa necesară conducerii unei operaţiuni de o asemenea anvergură, iar forţele internaţionale au eşuat de cîte ori au încercat mai mult decît o acţiune de menţinere a păcii, stabilită de un acord politic anterior. În această situaţie, acordul nu poate fi realizat pentru că părţile în conflict nu se recunosc reciproc şi nu vor să se aşeze la aceeaşi masă. Acţiunile în forţă ale Israelului nu conving populaţia civilă din Liban că preţul pentru susţinerea Hezbollah e prea mare, dimpotrivă, îi radicalizează şi pe cei care credeau că e posibilă o evoluţie paşnică în condiţiile unor relaţii reci între vecini. În acelaşi impuls creat de şocul emoţional produs de consecinţele bombardamentului de la Cana, ţările arabe moderate, Egipt, Iordania, Arabia Saudită, se alătură protestelor indignate ale întregii lumi. Ar trebui să fie ora Europei, percepută în lumea arabă ca un posibil negociator neutru. Nu şi de către Israel, care argumentează, printre altele, că europenii vor trebui să ţină seama, în tot ce spun, dar mai ales în tot ce fac, de influenţa Islamului în propriile ţări. Ministrul de Externe al Franţei, Dominique de Villepin, avertiza că acest conflict poate inflama din nou suburbiile oraşelor franceze: "lumea musulmană va avea impresia că este din nou umilită de Occidentul dominator". În încercarea de a nu umili lumea musulmană, Europa se va confrunta cu SUA, care vor apăra demnitatea statului Israel. Starea sănătăţii fostului premier Sharon s-a înrăutăţit. Arheologii nu sînt siguri că minunea de la Cana Galileii - transformarea apei în vin - a fost în această Cana, de unde vin imaginile tragediei, sau în altă localitate cu acelaşi nume, de lîngă Nazaret. Pentru a asigura liniştea necesară aflării adevărului ar fi nevoie de încă o minune.
