Înainte de orice, libertatea

Acum vreo două săptămîni am aflat, cu stupefacţie, despre existenţa unei reguli care obstrucţionează evident libertatea de expresie protejînd, într-un fel inacceptabil pentru orice lume liberă, candidatul în timpul campaniei electorale. Nimeni nu are voie să spună nimic la televizor despre un candidat, dacă acela nu este prezent. Care e consecinţa? Dacă un candidat refuză să participe la orice dezbatere, nimeni nu are voie să zică nimic despre el. Candidatul care se piteşte va fi deci de neatins. La fel şi candidatul care alege doar emisiunile servile. Tocmai în campanie electorală, cînd candidaţii trebuie supuşi unui tir de critici mai intens ca niciodată, legea îi mîngîie pe creştet. Onoarea catindatului se cere a fi mereu reperată, o ştim bine. Dar nu uităm nici virtuţile prevenţiei. Aşa că, mai bine să interzicem din capul locului afirmaţiile care pot şifona reverul costumului Armani, pe care candidatul îl poartă, fălos, ca orice român corespunzător înţolit. Art. 10 alin. 2 din Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului, dar şi art. 30 alin. 6-7 din Constituţia noastră arată clar şi restrictiv care sînt condiţiile în care libertatea de exprimare este oprită prin lege. Nu veţi găsi ceva care să semene cu regula: "în campanie electorală, candidaţii nu pot fi criticaţi în lipsă, la televizor". Dimpotrivă! Pot pleda cu sigur cîştig în faţa oricărei Curţi grijulii pentru libertatea cetăţii, că o asemenea regulă încalcă grav cele două documente fondatoare pentru libertăţile românilor ca cetăţeni europeni. Nu e prima oară cînd excepţiile sînt mai atrăgătoare pentru legiuitorii noştri decît principiile şi, prin legiferare, situaţia logică se inversează: excepţia devine principiu şi principiul devine excepţie. Principiul trebuie să fie "eşti liber oricînd să vorbeşti despre politicienii ţării tale", iar excepţia trebuie să fie "nu poţi vorbi despre ei calomnios". La noi, principiul a devenit "nu poţi vorbi despre politicienii ţării tale decît dacă..." şi aici apar zeci de condiţii care mai de care mai bizare, cum e şi asta, că el trebuie să fie de faţă, iar excepţia este "poţi vorbi oricînd despre politicienii ţării tale". Răsturnarea logicii în acest caz echivalează, direct, cu răsturnarea democraţiei. Adevărul este că grija excesivă a politicienilor noştri de a se proteja enervează pe toată lumea şi a dus la starea de antipatie generală cu care aceştia se confruntă. Refuzul constant al românilor de a simpatiza Parlamentul şi partidele politice pune o serioasă problemă pe care însă nimeni nu vrea să o abordeze profund, pentru că ar deschide drumul spre concluzia unică după care toate sistemele de protecţie, pe care şi le-au creat politicienii, ar trebui aruncate în aer, pentru a se cîştiga încrederea oamenilor. Neîncrederea intensă şi frustrarea exasperată cu care sînt priviţi oamenii politici în general, în România de astăzi, este unda seismică de la fundaţia întregului eşafodaj politic. Un exemplu excelent despre cum cred oamenii politici, dar şi vocile respectate ale societăţii civile că trebuie aşezate priorităţile fundamentale ale legilor noastre, a fost discuţia despre "uninominalul dlui Băsescu" vs "uninominalul dlui Tăriceanu". Astfel, cei care susţineau varianta "Pro Democraţia" - Tăriceanu aveau în centrul argumentului lor o grijă excesivă pentru partidele politice. Se spunea că principalul pericol al uninominalului dlui Băsescu este şubrezirea partidelor noastre şi, prin asta, diluarea pluripartidismului, principiu fundamental al democraţiei. Varianta dlui Băsescu însă e mai preocupată de răspunderea directă a alesului în faţa electorilor săi. Astfel, reprezentantul comunităţii are chip şi nume cert, el este în Parlament pentru că pe el l-au vrut oamenii, şi nu neapărat partidul (chiar dacă partidele mari vor avea, pe mai departe, puterea de a impune candidaţi de la centru, aceştia vor trebui să fie recrutaţi dintre oamenii cu bun renume local). Aşadar, concentrarea în sistemul votului dlui Băsescu este pe relaţia alegător-ales, iar în sistemul dlui Tăriceanu, pe partide şi majorităţi. Toate discuţiile pe care le-am urmărit în campania electorală sunau, de aceea, ionescian, ca un dialog al surzilor, ca o serie de monologuri însăilate numai de coincidenţa derulării lor în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Se vorbea pe paliere diferite. În pledoaria pentru partide se strecura însă un viciu. Se confunda pluripartidismul cu PSD, PNL, PD, PLD, PRM, UDMR, PC etc. Partidele româneşti, în sine, sînt construcţii politiceşte falimentare şi moralmente suspecte. Performanţele lor în aceşti 17 ani nu le recomandă pentru nimic. România s-a strecurat gîfîind în UE, în timp ce uşa extinderii se închidea, traiul în România nu are nimic comun cu cel euro-atlantic, ţara este coruptă, economia e cea din urmă, poporul e blazat şi năuc şi, cel mai important, prea multor români nu le place ţara lor. Se poate invoca tranziţia fatală, se poate blama comunismul, se poate blestema istoria sau se poate înjura gena naţională. Dar eu cred că principala vină pentru aceste rezultate catastrofale ale postcomunismului românesc stă pe umerii politicienilor noştri, grupaţi în partide. Pluripartidismul este, fără îndoială, sfînt pentru orice democraţie. Dar, un vot pentru un sistem electoral care zguduie din temelii aceste PSD, PNL, PD, PLD, PRM, UDMR şi PC nu este un vot împotriva pluripartidismului. Este un vot pentru un sistem în care aceste partide devin mai responsabile, mai expuse consecinţelor propriilor acţiuni. În fond, trebuie să ne obişnuim să ne gîndim, în primul rînd, la libertăţile noastre şi abia apoi la uşurinţa cu care ei fac sau desfac majorităţi.