În nici un caz zei
Ca de fiecare dată cînd preiau o clasă nouă, în primele ore încerc să generez puțină intercunoaștere. În acest an școlar țin două cursuri opționale, la clasele a XI-a și a XII-a, de literatură. Am mers la prima oră cu acest gînd, să ne cunoaștem, să ne apropiem și să ne împrietenim. Cineva îmi spusese înainte de a intra la una dintre clase că este un colectiv greu de captivat. N-am gîndit cine știe ce strategii complicate. Le-am propus elevilor să facem fiecare un blazon personal, cu cinci rubrici pe care le-am stabilit ad-hoc, după inspirația de moment. Le-am propus ca în prima casetă să noteze trei calități pe care le au, în a doua să indice frica cea mai mare pe care o au, în a treia să noteze trei aspecte pe care ar vrea să le amelioreze, să le îmbunătățească la ei, în a patra să menționeze o carte care le-a plăcut în mod deosebit sau care îi reprezintă și să explice de ce, iar în ultima rubrică să formuleze un motto care îi reprezintă.
Pentru a le cîștiga încrederea, am început eu, prezentîndu-mi propriul blazon. Am menționat printre calități în primul rînd toleranța, acceptarea diversității umanului, apoi perseverența, pe care am precizat că o voi contrabalansa ulterior prin ceea ce vreau să îmbunătățesc, respectiv capacitatea de a mă reinventa. Ca frică supremă a mea le-am indicat frica de frică, explicîndu-le că este una dintre cele mai joase vibrații, care ne împiedică să trăim prezentul și ne proiectează într-un viitor de necontrolat. Printre aspectele pe care vreau să le îmbunătățesc, am menționat procrastinarea, punctualitatea și capacitateaa de a fi vulnerabil, insistînd puțin aici asupra faptului că vulnerabilitatea nu înseamnă slăbiciune. În privința cărții, la o clasă am menționat un roman al lui Cătălin Pavel, iar la cealaltă, un roman al lui Peixoto, fiind efectiv cele care mi-au trecut atunci prin minte și pe care le-am legat, explicativ, de ceea ce spusesem anterior despre mine. Ca motto am indicat dictonul „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Le-am spus că, după părerea mea, este unul dintre cele mai complicate procese, care este relaționat cu a ști, cu a cunoaște în general, despre lumea din afara ta, dar care presupune un demers specific și distinct, totuși, astfel încît putem ști multe despre ce este în afara noastră, dar să nu știm mare lucru despre noi.
Nu am apucat, în această primă oră, să ascultăm multe dintre mărturisirile elevilor. Am discutat, însă, puțin despre cît de dificilă și de provocatoare li s-a părut sarcina. În proporție covîrșitoare li s-a părut dificilă, tocmai pentru că le pune o oglindă în față și pentru că îi provoacă să scormonească în ei înșiși, într-o interioritate care este nebuloasă în bună măsură, la vîrsta aceasta a adolescenței. Dar mi-au mărturisit și că îi interesează acest demers, doar că nu au prea multe ocazii și pîrghii de sprijin la îndemînă spre a-l întreprinde.
M-am întors puțin cu gîndul spre adolescența mea, spre anii mei de liceu. M-am întrebat, nu pentru prima dată, dacă în acei ani am avut, prin intermediul școlii, ocazii și pîrghii de sprijin pentru un demers similar. Răspunsul, pe care mi l-am dat demult, de fapt, este nu. Sau extrem de puține, lipsite de coerență. Profesorii, în marea lor majoritate, nu aveau astfel de preocupări, fiind focalizați exclusiv pe predarea unor materii în manieră teoretică, nu formativă, și aici intră în discuție inclusiv disciplinele umaniste, al căror rol poate fi cu ușurință îndreptat într-o direcție formativă și de descoperire a sinelui. Nu-mi blamez profesorii din acele timpuri, așa era sistemul. Și faptul că îmi amintesc vreo cîțiva (doi-trei) și cîteva situații care se încadrează la categoria excepții nu schimbă prea mult percepția mea.
Dar – ceea ce tot simt și spun sau scriu de cîțiva ani – este o mare tristețe a mea faptul că nici în zilele noastre lucrurile nu sînt schimbate prea mult. Deși la nivel declarativ, de documente curriculare, de politici educaționale parțial sau de viziuni educaționale, deschiderea este afirmată, în direcția aceasta a dezvoltării personale, în fapt lucrurile sînt prea puțin instituite. Rămîn goana transmiterii sterpe a informației, goana după situare într-o zonă cît mai înaltă (a „performanței”) prin note și rezultate la examene, separarea lui a ști de a fi, teama în fața încurajărilor de explorare a interiorității. Probabil și pentru că asta ne-ar face pe noi, profesorii, și sistemul în ansamblul său mai vulnerabili. Și pentru că nu știm cu adevărat că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune.
Ce vreau să fac cu elevii în orele acestea de cursuri opționale este tocmai parcurgerea unei astfel de călătorii. Prin literatură, explorîndu-i nu dimensiunea estetică, ci pe cea a oportunităților pe care ți le oferă ca cititor de a te privi în oglindă și de a te dezvolta ca om, ca individualitate, ca alteritate. Măcar parțial, sper să reușesc.
Fusesem avertizat, cum spuneam, că una dintre clase este greu de captat. După oră, am primit un feedback dinspre aceeași persoană, care vorbise cu un elev. Reacția clasei fusese pozitivă, în termeni de „în sfîrșit, un prof normal, căruia îi pasă de ceea ce simțim, de ceea ce sîntem noi, interesat de ceea ce credem noi” etc. N-am făcut nimic special. Am fost doar deschis, relaxat, vulnerabil. Ceea ce cred că ar trebui să facem și să fim cu toții, mă refer la profesori, pentru că, în fond, aici, la acest nivel al firului ierbii, se pot întîmpla astfel de schimbări. Sigur, pentru asta este necesar să traversăm noi înșine acest proces și să ne dăm seama cît avem de lucrat cu noi înșine, cît mai avem de cunoscut despre noi înșine, cît de vulnerabili sîntem, în nici un caz zei.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
