În chestiunea multiculturalismului

Asum provocarea lansată de dl Andrei Pleşu în numărul trecut al Dilemei vechi. Fac parte din "societatea civilă", nu cred că pot lămuri subiectul, aşa că mă exprim. Şarjînd cu elocvenţă, inteligenţă şi bun-simţ teoria multiculturalismului, practicată, mai degrabă, ca ideologie, dl Pleşu identifică două ipocrizii de partea celor care propovăduiesc, în ton cu acest spirit al timpului, multiculturalismul. Prima este de ordin lingvistic: se propagă multiculturalismul într-o singură limbă, engleza. S-ar zice că multiculturalismul se pretează unui singur idiom. Nu o să mă opresc asupra acestei ipocrizii, deşi e incitantă. Să ne gîndim numai la faptul că orice limbă poartă cu ea o viziune asupra lumii, un spirit adînc, o aşezare ontologică. Victoria globală a limbii engleze, inclusiv asumarea ei ca limbă "oficială" a multiculturalismului, oferă motive pentru frumoase speculaţii. Nu e de neocolit faptul că ideile lumii globale, precum multiculturalismul însuşi, sînt servite şi consumate în engleză sau, ca să fiu mai precis, într-o engleză americană globalizată - ceea ce nu mai e chiar engleză. Aceeaşi limbă engleză care s-a instalat şi ca limbă "oficială" a relaţiilor internaţionale, detronînd, după al doilea război mondial, franceza, care era, pînă atunci, lingua franca. Această schimbare de idiom nu a fost întîmplătoare, pentru că ea a coincis cu o schimbare în proceduri, maniere, abordări şi, în adînc, cu o schimbare de Weltanschauung. Globalizarea limbii engleze semnifică victoria unei anumite viziuni asupra lumii. Ceea ce mă reţine să mă opresc mai mult asupra primei ipocrizii este că a doua ipocrizie identificată de dl Pleşu mi se pare încă mai provocatoare. Cum nimeni nu poate exprima ideea mai bine decît dl Pleşu însuşi, citez chiar din articolul Domniei Sale: "Discursul privind beneficiile multiculturalismului e dublat, mai întotdeauna, de un discurs privind beneficiile democraţiei liberale. Toţi oamenii cu scaun la cap cad de acord că democraţia liberală e sistemul optim de organizare social-politică, găselniţa cea mai inteligentă a speciei, cînd e vorba de drepturi, libertăţi şi valori. Care va să zică, multiculturalismul nu se aplică în plan politic. Vrem un Afganistan democratic, un Irak democratic, o Rhodesie democratică. Vrem un mapamond democratic...". Prima reacţie, care vine natural, este să replici că multiculturalismul nu poate exista ca realitate socială decît în cadrul democraţiei liberale. Nu doar că nu există o contradicţie între democraţia liberală şi multiculturalism (democraţia liberală e singura formă de organizare care nu masifică, care nu agresează determinaţiile individualului, care nu omogenizează socialul), dar multiculturalismul nici nu poate exista în alt context politic. Mă grăbesc să precizez că realitatea Occidentului de astăzi, în care se pot cita sute de exemple de anihilare a diferenţei, a specificului, fie al unui grup, fie al unui individ, nu subminează teza mea. Asemenea efecte, nedorite în paradigma democraţiei liberale, apar din aproximări nefericite ale idealului. Dacă însă undeva se urmăreşte programatic suprimarea individualităţii culturale, acolo sigur nu sîntem în spaţiul democraţiei liberale. Dar, dincolo de această replică, cred că sînt necesare două precizări prealabile oricărui discurs despre multiculturalism. Prima este că, dincolo de a fi un aranjament social adecvat democraţiei liberale, multiculturalismul este o necesitate a funcţionării lumii "omului recent". Multiculturalismul nu mai este o opţiune între altele, este o realitate sau, mai precis, este unicul mod de administrare decentă a acestei realităţi. Cu toate că se poate lesne constata o tendinţă mondială de înăsprire a legislaţiei emigraţiei, cu toate că politicile de tip Sarkozy fac vogă printre liderii lumii, oamenii se mişcă din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mulţi se duc în alte ţări, experienţa călătoriei îndelungate cu scop non-turistic, a studiilor şi a muncii în altă ţară, a emigraţiei, în cele din urmă, devine globală. Pe lîngă creşterea cantitativă a fenomenului migraţionist, sînt tot mai mulţi cei care emigrează de mai multe ori într-o viaţă, mai ales în lumea tot mai largă a multinaţionalelor şi a organizaţiilor internaţionale de tot felul. Ştiu americani care au stat în Europa 10 ani, apoi au lucrat succesiv în Australia, Japonia şi Rusia. Unul dintre prietenii mei, român de origine, a emigrat la Paris unde a stat ceva mai mult de perioada necesară unui doctorat, apoi a lucrat în Canada, apoi în Statele Unite, la început în California, apoi la Chicago - ceea ce face cît o mică emigrare - şi acum a acceptat o catedră prestigioasă la Madrid. Ultima mea cunoştinţă, profesor de relaţii internaţionale în Texas, a studiat în Suedia, după care a lucrat în Anglia. Această dinamică este gestionabilă la scară umană numai sub condiţia păstrării identităţii culturale. Altfel, se vor plimba prin lume nişte zombii zăpăcite de fusul orar al culturilor în cadrul cărora schimbă avioanele. Astfel, multiculturalismul ca mentalitate, politică şi, în cele din urmă, mod de viaţă, devine obligatoriu. A doua precizare necesară este că orice discurs despre dificultăţile multiculturalismului, inclusiv despre limitele reieşite din practicarea sa, pleacă de la prezumţia că orice contact între culturi este, în realitate, o confruntare între culturi. Intoleranţa trebuie înţeleasă, astăzi, ca un aspect, poate cel mai radical, al unei asemenea confruntări. Există în orice cultură o tendinţă spre universal şi, prin urmare, în orice purtător al unei culturi există pretenţia superiorităţii. În fond, contactul confruntaţional între culturi este un contact confruntaţional între oamenii care poartă cultura. Intervine deci şi psihologia, cu întregul ei cortegiu de ambiguităţi şi complicaţii. Revin săptămîna viitoare.