În căutarea inteligenţei pierdute
Săptămîna trecută încheiam așa: „Dacă evenimentele îngăduie, aș spune săptămîna viitoare cîteva cuvinte despre rezervele multor conservatori autentici față de actualul președinte american.“ Din păcate, evenimentele nu îngăduie. Nu mă refer la evenimente politice americane, ci la evenimente românești. Și nu neapărat la evenimente autohtone de natură politică, deși politicienii au fost cuprinși la rîndul lor în vîrtejul național iscat de evenimentul care mă împiedică să mă ocup de Trump, așa cum aș fi vrut. Evenimentul care mă face să amîn considerațiile mele asupra divorțului complicat dintre actualul președinte american și adevărații conservatori americani este o surpare masivă, de proporții, a inteligenței în România. Adică, în termeni intelectuali, un dezastru. Așa ceva se întîmplă la noi, în aceste zile, văzînd felul în care se pune pe scena vieților noastre de români actuali problema familiei.
Discuția despre familie (cum trebuie ea definită în Constituție? ce înseamnă ea, de fapt?) aleargă bezmetică între Curtea Constituțională, care are de judecat o excepție de neconstituționalitate, Parlamentul României, care are pe masă un proiect cetățenesc de modificare a Constituției, Facebook, unde se strîng sute de mii de păreri în materie (cele mai multe stupefiant de imbecile), presă, unde comentariile nu depășesc nivelul de la Facebook, și spațiul public, unde se semnează zeci de petiții de către toate părțile către toate instituțiile. Nu-mi fac iluzii că mica mea intervenție de acum va altera cu un milimetru acest tărăboi, dar simt nevoie să vorbesc, totuși. Nu doar pentru a-mi salva sufletul. Ceea ce mă împinge să scriu despre acest subiect este o mare îngrijorare. Sigur, nu este nici prima și nici ultima oară cînd o temă de maximă importanță se discută, la noi, în spiritul prostiei și al răutății. Nu este prima oară cînd ignoranța și intoleranța sînt numele jocului de toate părțile. De data asta, însă, lucrurile prezintă o agravantă – ca de puține ori, văd în jur oameni inteligenți și informați, oameni care, de obicei, gîndesc sănătos, cu capul lor, cum sînt, unul cîte unul, luați de valul general. Faptul că inteligența sucombă în fața năvalnicei teme a familiei mă alarmează.
De obicei, marile fracturi în cetate se nasc din confruntarea dintre două mici tabere care se urăsc. De obicei, asemenea confruntări rămîn marginale, pentru că cei mai mulți oameni nu urăsc laolaltă cu beligeranții. Uneori, însă, duhul dihoniei dintre grupurile de ură ajunge să pătrundă sufletul cetății precum un cuțit încins pătrunde într-un calup de unt. În cazul nostru, de o parte sînt pretinșii ortodocși care îi urăsc pe homosexuali. Spun „pretinșii“ pentru că ura în general și, mai ales, ura împotriva unui grup de oameni care, culmea, n-au greșit cu nimic pentru că sînt așa cum sînt nu doar că te scoate din creștinism, dar te pune împotriva lui. Lupta creștinului nu poate fi contra altor oameni, ci contra păcatului. Și, în primul rînd, contra păcatului propriu. Dacă nu înțelegi că trebuie să lupți cu păcatul îmbrățișîndu-l pe păcătos, nu înțelegi nimic din ceea ce pretinzi că ești, dragul meu creștin. De cealaltă parte, sînt progresiștii, pretinșii democrați care îi urăsc pe credincioși. Spun „pretinși“ democrați pentru că, de fapt, sînt de o intoleranță feroce, sînt rezerva nesecată de cadre a viitorului totalitarism, oricare va fi el să fie. Între aceste două grupuri, aflate ambele în gravă abatere de la ceea ce pretind că sînt, a început confruntarea. Părerile unora despre ceilalți coincid perfect, ceea ce arată, de fapt, că nu sînt deloc diferiți – ura nivelează. Ei bine, dacă sfada dintre cele două grupări ar fi rămas între ei, n-aș fi avut nimic de zis. Aceste două triburi s-au mai înfruntat și se vor mai înfrunta. Dar, de data asta, ambele tabere au reușit să se întreacă pe ele însele și să pună tema așa cum vor ele în capul celor mai mulți dintre oamenii care, de fapt, nu-i urăsc nici pe homosexuali și nici pe credincioșii ortodocși. Treptat, oamenii de la mijloc, cei mai mulți oameni, cei care nu-i urăsc nici pe unii, nici pe alții, chiar dacă îi preferă pe unii sau pe alții, au început să alunece spre unul dintre cei doi poli. Pentru acești oameni, mai ales, spun:
Celor înclinați să le dea dreptate progresiștilor: înainte de a vă arunca în „luptă“, informați-vă. Nu de pe Facebook! Citiți ceva cărți de drept, ca să aflați cum e cu familia din punct de vedere juridic. Veți afla lucruri importante despre subiectul care vă aprinde. De pildă, veți afla că modificarea Constituției după cum vrea Coaliția pentru Familie nu are nimic de-a face cu familia monoparentală, din simplul motiv că acea modificare vizează căsătoria și nu filiația. Citind altceva decît postările de pe Facebook veți afla că activiștii „merge orice“ vă mint cînd spun că, dacă demersul de modificare a Constituției după cum vrea Coaliția pentru Familie reușește, se desființează legal familiile monoparentale. Relația juridică dintre o mamă (eventual singură) și copilul ei nu se alterează în nici un fel dacă legea fundamentală va defini căsătoria ca o uniune între bărbat și femeie. Iar cea mai bună dovadă este că acum, cînd Codul Civil chiar așa definește căsătoria, nu există nici un impediment în relația dintre mamă și copil. În drept, familia nu echivalează cu căsătoria. Una-i una, alta-i alta. Ca să fiu mai precis, căsătoria este doar una dintre instituțiile familiei. Familia există bine-mersi și în absența căsătoriei. Filiația funcționează foarte bine, din punct de vedere legal, fără căsătorie. De aceea, Constituția nu spune „familia este căsătoria dintre…“, ci „familia se întemeiază pe căsătoria…“. Mai mult, textul constituțional continuă, spunînd că „familia se întemeiază… și pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.“ În raport cu copiii, căsătoria părinților este irelevantă din punctul de vedere al dreptului. Copilul are, prin lege, drepturi în raport cu oricare dintre părinți, indiferent dacă ei sînt sau nu căsătoriți. Bastardul a dispărut din lege de multe zeci de ani. Față de copii există o obligație a părinților (sau, firește, a părintelui, dacă e doar unul) și a statului, după cum se spune în articolul constituțional următor celui a cărui modificare se cere. Nu vă lăsați mințiți chiar așa ușor. Iar mamelor singure le spun că, dacă se redefinește căsătoria după cum vrea Coaliția, nu își pierd copiii, relația dintre ele și copiii lor va fi tot una „de familie“ și, practic, nimic nu se va schimba în această importantă privință. De asemenea, nu cred că e cazul să vă alarmați din cale-afară în ceea ce privește un eventual referendum. Mai întîi, că este dificil să se ajungă acolo – majoritatea parlamentară pe care o cere Constituția pentru un asemenea referendum este greu de realizat. Apoi, chiar dacă se ajunge la referendum, acesta va fi foarte dificil de validat. După ultimele anunțuri oficiale ale Autorității Electorale Permanente și după ce scrie acum în Legea Referendumului, Coaliția pentru Familie are nevoie de o prezență de peste 5,6 milioane de alegători dintre cei înscriși în listele permanente și de peste 4,7 milioane de voturi în favoarea proiectului lor. Mă îndoiesc serios că acest standard electoral poate fi atins. Să ne gîndim puțin: dacă petiția Coaliției a adunat trei milioane de semnături după o campanie care a durat cîteva luni, cum credeți că, după ce a fost deja atît de murdărită mediatic, o asemenea campanie va aduce, într-o singură zi, aproape cinci milioane de voturi în urne?
Celor înclinați să dea dreptate Coaliției pentru Familie: înainte de a vă arunca în „luptă“, informați-vă. Nu de pe Facebook! Citiți cărți de drept ca să aflați cum e cu familia din punct de vedere juridic. Veți afla lucruri importante despre subiectul care vă aprinde. De pildă, veți afla că în statul de drept există o subordonare a principiului religios față de cel statal în materia căsătoriei și că e normal să fie așa din moment ce există cetățeni de mai multe convingeri religioase, dar și atei. Diferența dintre căsătoria civilă și cununia religioasă e imensă, e ca diferența dintre Cezar și Dumnezeu. Prin Constituție sau prin Codul Civil nu se alterează în nici un fel dogma creștină și veți fi liberi să credeți așa cum ați fost și pînă acum, chiar dacă se va decide la Curtea Constituțională că se permite căsătoria homosexuală. Ceea ce au de apărat creștinii înainte de orice este credința lor și abia apoi cetatea. Vorbiți lumii despre credința voastră, răspîndiți-o cum puteți mai bine, dar admiteți și înfrîngeri. Și Iisus Christos a murit înainte de a învia. Admiteți că foarte mulți oameni sînt surzi la Cuvîntul lui Dumnezeu. Lumea va fi judecată de Dumnezeu, nu de noi! Faceți-vă cunoscut punctul de vedere, vorbiți și voi la fel de mult precum vorbesc „progresiștii“, dar admiteți (cu regret sau nu) că există oameni care nu cred că Dumnezeu este Tatăl lor. Un monah de la Athos mi-a spus, odată, că cea mai bună dovadă a smereniei lui Dumnezeu față de propria creatură (da, da, Dumnezeu e smerit în fața noastră!) este aceea că îi îngăduie omulețului penibil care sînt să-L nege. Gîndiți-vă cît de liberi ne lasă Dumnezeu să fim dacă ne permite să-I contestăm existența! Și atunci, cine sîntem noi să nu le permitem unor oameni ceea ce Dumnezeu le permite? La Judecată se vor regla toate.
Legea stabilește ordinea: întîi căsătoria civilă și apoi cununia religioasă. De aceea și Biserica le cere certificatul de căsătorie mirilor înainte de slujba cununiei. Sigur că un bărbat și o femeie se pot cununa religios fără să fie căsătoriți civil, dar asta nu înseamnă nimic din punct de vedere legal. În ochii statului, ei sînt necăsătoriți chiar dacă sînt cununați în ochii lui Dumnezeu. Efectul duhovnicesc este că nu vor trăi în păcat, dar nu va exista nici un efect legal, în sensul că nu se vor bucura de drepturile civile care dau conținut juridic relației dintre soți. Acest principiu de subordonare a căsătoriei religioase față de căsătoria civilă trebuie înțeles în profunzime și în toate consecințele sale. Astfel, este nepermisă extinderea criteriilor de validitate ale cununiei religioase către căsătoria civilă, după cum legea nu are voie să extindă condițiile căsătoriei civile asupra cununiei. Este inacceptabilă suprapunerea celor două „căsătorii“. Nu este bine să facem din regulile bisericești ale cununiei lege civilă. Gîndiți-vă că, de pildă, de mîine, comunitatea musulmană, din ce în ce mai numeroasă, începe să militeze pentru legalizarea poligamiei, căci religia lor le permite așa ceva. Am fi, pe drept cuvînt, șocați. Sau, prin alte părți, există obiceiul religios al căsătoriei copiilor sau al promisiunii căsătoriei înainte de naștere. Nu-i așa că am fi revoltați să vină acele religii în cetatea noastră și să ceară legi conforme cu ritualurile lor? Așa cum Cezar e una și Dumnezeu e alta, căsătoria e una și cununia e alta. Este foarte bine cînd ele se pot celebra împreună, fără nici o contradicție. Dar nu ese necesar și nici nu poți impune prin lege să fie tot timpul foarte bine…
Și, mai ales, nu uitați că ochii lui Dumnezeu sînt alții decît ochii cetății și că, dacă credem în Dumnezeu, ceea ce vede El este cu mult mai important decît ceea ce vede cetatea. Noi, creștinii, să rămînem fără de păcat – inclusiv fără de păcatul oropsirii altora. În plus, noi, creștinii, avem față de progresiști un mare avantaj. Avem o dogmă a iubirii și a iertării, în vreme ce ei au doar o ideologie a egalităților. Să folosim acest imens avantaj.
Foto: adevarul.ro
