În căutarea inamicului comun

Primul secretar general al NATO, lordul Hastings Ismay, spunea la începutul anilor ’50 că scopul organizaţiei este acela de a ţine America "înăuntru", Germania "jos" şi Rusia "în afară" (to keep America in, Germany down and Russia out) în arhitectura de securitate a Europei. Astăzi aceste cuvinte mai sînt citate doar pentru a arăta, glorios, că NATO şi-a îndeplinit misiunea. Însă vorbele lordului, pe cît de adevărate atunci, pe atît ar trebui să ne îngrijoreze astăzi. Alianţa Nord-Atlantică avea un scop care putea fi enunţat atît de simplu şi de clar. Astăzi, nu mai e aşa. În interiorul şi în jurul Alianţei, aliaţii şi aspiranţii văd diferit rostul organizaţiei şi asta duce, inevitabil, la o pierdere sensibilă de forţă. America şi Marea Britanie vor ca NATO să asume profil global, să lupte în Afganistan, să intervină în crize umanitare africane şi să patruleze pe mări nesigure. Franţa şi Germania vor ca NATO să rămînă ceea ce a fost de la bun început: o organizaţie dedicată apărării Europei, în jurul faimosului articol 5 din tratatul constitutiv, conform căruia orice atac asupra unui membru atrage automat reacţia întregii Alianţe. Noii membri (printre care şi România) văd în NATO, mai ales, şansa rezolvării cu "muşchi" americani a situaţiei de securitate regională: România presează NATO pentru o acţiune concertată la Marea Neagră, Bulgaria şi viitorii membri (Croaţia, Albania, Macedonia) au grija Balcanilor, ţările baltice caută apărare sigură de coşmarul rusesc etc. În frazeologia "noului NATO", se tot repetă că Alianţa se bazează pe valori comune: democraţie, libertate, stat de drept etc. E adevărat, dar, din cîte se pare, e insuficient. Am crezut şi eu, ca orice est-european ieşit de tînăr de sub comunism, în soliditatea alianţelor de valori. Mai ales cînd valorile sînt dintre cele mai nobile. Nu eram cu totul naiv. Credeam că valorile apropie nu doar printr-o solidaritate axiologică, ci printr-o solidaritate de interese, căci, mi se părea, valorile comune produc interese comune. Nu există interese mai presante decît cele fundamentate direct pe valori, aşa că nu există alianţe de interese mai trainice decît cele ale membrilor comunităţii de valori. Credeam în validitatea ideii kantiene după care democraţiile nu se războiesc niciodată şi îmi spuneam că, iată, valorile democraţiei sînt valorile păcii. Şi ştiu bine că nu eram singurul. Acum cred doar în trăinicia alianţelor care se bazează pe un singur lucru: un duşman comun. Duşmanii comuni apropie incredibil - Hitler i-a apropiat de Stalin pe Churchill şi F.D. Roosevelt, deşi aceşti oameni erau, ca valori asumate şi profesate, de pe planete diferite. Inamicul comun a făcut imposibilul - a unit apa cu focul. Dacă se întîmplă să fie şi valori comune, cu atît mai bine. Dar, dacă nu există un duşman comun, valorile nu te salvează. Acum, în relaţia transatlantică există o problemă foarte profundă pe care retorica aproape propagandistică a comunităţii de valori o obnubilează, poate, cu bună ştiinţă. Avem inamici diferiţi. America spune că luptă cu terorismul. Europa nu crede chiar aşa: alte ameninţări, mai sofisticate, apasă sufletul europenilor şi ceea ce de la Washington pare a fi "lupta cu teroarea", un fel de datorie eroică în cel mai deplin sens antic al cuvîntului, dinspre partea Europei celei vechi pare a fi o luptă ideologică plină de riscuri imprevizibile la care nu merită să te expui, iar dinspre partea Europei celei noi pare a fi o luptă în care oricum nu riscăm aproape deloc şi de pe urma căreia putem "importa" muşchii atlantici pentru a ne rezolva problemele locale. Neatentă la riscuri, America a greşit fundamental în Irak. Democraţia liberală nu e pentru toată lumea, libertatea nu aduce obligatoriu pace (căci războiul nu are rădăcini ideologice, ci e înrădăcinat, odată cu Răul originar, în natura umană) şi inamicii democraţiei nu sînt uşor identificabili, după steaua roşie de la chipiu, ca pînă în 1990. Pe o terasă însorită din prăfoasa Tirana, capitala degradată a unei ţări care în curînd va fi legată de SUA, dar şi de România, prin puterea colosală a sus-numitului articol 5, A.M., unul dintre cei mai vestiţi experţi americani în studii strategice, îmi spune unde crede el că a greşit America în Irak. "Nu trebuia să ne ocupăm noi să clădim o democraţie acolo. După ce Saddam a fost spulberat cu viteza luminii de formidabila noastră armată, trebuia să predăm puterea unui general local, să-i strîngem mîna, să-i urăm succes în construirea noului stat irakian, să-i spunem că ne interesează un stat irakian stabil, că stăm cu ochii pe el şi să plecăm imediat. America ar fi rămas cu gloria unui război cîştigat rapid şi indubitabil, cu imaginea invincibilităţii şi cu suficientă forţă să liniştească Afganistanul. Mai mult, o asemenea ispravă ar fi rămas multă vreme în memoria Orientului Apropiat şi, astăzi, Iranul nu ar fi fost atît de agresiv, ştiind că putem repeta la Teheran isprava de la Bagdad. În loc să facem aşa, noi am pus soldaţii noştri să facă lucruri total nefireşti, pentru care nu erau şi e normal să nu fie pregătiţi: să construiască şcoli, să facă poliţie printre triburi, să păzească închisori şi să conducă interogatorii, să facă Parlament şi Curţi de justiţie şi să negocieze între religii. Iar pe teren, îi punem să ia cu asalt aceleaşi cartiere de cîte trei sau patru ori pe anotimp - ceea ce îl frustrează enorm pe orice militar - împotmolindu-ne în ceva ce nici noi nu înţelegem prea bine şi am ajuns, din învingători, învinşi." Aceeaşi administraţie americană împinge, acum, spre lărgirea NATO, fără să fie capabilă ca, din fruntea acestei colosale alianţe, să indice inamicul care ne sperie pe toţi cu adevărat.