În apărarea naționalismului
„Amenințarea“ naționalismului pare să fie omniprezentă. Descrisă de cele mai multe ori în termeni peiorativi, această ideologie a ajuns să fie sinonimă cu xenofobia, populismul, autoritarismul și cu iliberalismul. Luna trecută, președintele francez Emmanuel Macron a acuzat naționalismul excesiv că ar zgîndări focul Primului Război Mondial și a avertizat că „vechii demoni“ amenință cu o întoarcere la „haos și moarte“.
Pe fondul unei astfel de retorici, e simplu de presupus că naționalismul trebuie evacuat, în toate formele sale, la coșul de gunoi al istoriei. Chiar și intelectualii și au pierdut abilitatea de a purta o dezbatere nuanțată despre virtuțile, dar și despre viciile naționalismului. Dar o carte recentă, scrisă de istoricul israelian Yuval Noah Harari, ne oferă șansa de a corecta acest dezechilibru.
În 21 de lecții pentru secolul XXI, Harari pune o întrebare importantă: este naționalismul capabil să gestioneze problemele unei lumi globalizate „sau este doar o complacere escapistă care ar putea duce umanitatea și întreaga biosferă la pierzanie?“ Răspunsul lui Harari e previzibil: însoțindu-și discursul cu o litanie de probleme ecologice, nucleare și tehnologice, el conchide că naționalismul nu va duce decît la conflict și dezastru.
Și totuși, analiza lui Harari înclină în favoarea problemelor globale. Aerul poluat trece peste granițele naționale, războiul nuclear ar afecta întreaga planetă, iar inteligența artificială schimbă viețile oamenilor de pe întreaga planetă. Naționalismul poate fi însă abordat și în contextul problemelor care trebuie rezolvate la nivel local și național – cum ar fi inegalitatea economică, instabilitatea politică, schismele sociale și proasta guvernare. Dacă Harari ar fi început cu o listă mai restrînsă de probleme, verdictul său asupra naționalismului ar fi fost, poate, cu totul diferit.
Economistul Thomas Piketty a observat că statul-națiune a înlesnit dezvoltarea „statului social“ – ca sistem de servicii care consolidează egalitatea și îmbunătățește calitatea vieții. Pentru oricine consideră – așa cum o fac eu însumi – că problemele sociale, economice și politice necesită o rezolvare urgentă, revigorarea sentimentului național, care asigură coeziunea socială necesară „statului social“, nu este defel lipsită de sens.
Dar chiar și dacă acceptăm lista lui Harari, concluziile sale sînt puțin pripite. Chiar dacă, bunăoară, pentru un lider politic care se confruntă cu dezastrele ecologice și nucleare ar fi tentant să acorde mai puțină atenție problemelor sociale interne, o cooperare globală eficientă se bazează pe state individuale puternice. Ceea ce e cu atît mai adevărat acum, cînd eficiența instituțiilor globale e mai slăbită ca niciodată.
Harari are fără îndoială dreptate într-o singură privință: nici o țară nu poate face față provocărilor globale de una singură. Ar fi însă greșit să tragem concluzia că statele individuale sînt de prisos. Faptul că țările nu sînt suficient de puternice pentru a putea schimba ceva la nivel global nu dovedește că există alte entități politice care le pot lua locul.
La drept vorbind, Harari recunoaște rolul naționalismului în mecanismul guvernării. El scrie, bunăoară, că ar fi eronat să presupunem că o lume lipsită de naționalism ar fi în mod automat pașnică și liberală. Dimpotrivă, o astfel de lume ar decădea în „haos tribal“.
Comparînd democrații stabile și de succes ca Suedia, Germania și Elveția, care „se bucură de un puternic sentiment al naționalității“, cu „țări cărora le lipsește un liant național robust“, cum ar fi Afganistan, Somalia și Republica Democrată Congo, Harari ajunge la concluzia că naționalismul e o componentă necesară a stabilității politice. Putem conchide de aici că ar fi prea periculos să renunțăm la naționalism.
La fel ca orice ideologie politică, naționalismul are multe fețe, unele mai hidoase ca celelalte. Antiglobalismul brut e un bun exemplu. Țări care adoptă acest tip de naționalism stîrnesc conflicte inutile și subminează posibilitatea colaborării transnaționale. Dar alte forme de naționalism, care găsesc un bun echilibru între local și global, sînt benefice și merită încurajate. Naționalismul nu numai că ajută la consolidarea statelor care funcționează bine, dar poate servi ca un instrument de stimulare a solidarității în privința eforturilor guvernamentale de gestionare a problemelor sociale locale, de combatere a inegalității sociale și economice, și de ocrotire a grupurilor sociale defavorizate. De aceea, e mai bine să nu abandonăm naționalismul, ci să-i canalizăm trăsăturile benefice în vederea refacerii statului social.
Desigur, criticii sînt îndreptățiți să denunțe șovinismul și ura. Dar a respinge naționalismul din capul locului e simplist. Este de datoria intelectualilor să realizeze acest fapt și să formuleze argumentele care pot ajuta guvernele să găsească dozajul optim între angajamentele naționale, regionale și globale.
Yael (Yuli) Tamir, fost ministru israelian al Educației și Imigrației, este președintele Shenkar College, profesor adjunct la Blavatnik School of Government (Universitatea Oxford) și autor al volumelor Liberal Nationalism și Why Nationalism.
© Project Syndicate, 2018
www.project-syndicate.org
traducere din limba engleză de Matei PLEŞU
