Imuni la violenţa discursului politic

Diferența esențială dintre politicieni și intelectuali nu ține nici de moralitate (ticăloșii sînt democratic distribuiți în ambele categorii), nici de cunoaștere (nu sînt rare cazurile în care cultura unor politicieni este mai vastă și mai profundă decît cea a multor intelectuali), ci de o credință anume despre consecințele pe care le au vorbele rostite în public. Discursul politic pleacă de la convingerea că ceea ce se rostește are efect imediat, scontat: emoție scurtă de un anumit tip, opțiune electorală, adeziune de partid. Pentru politician, omul din fața lui contează exclusiv ca elector. O viziune simplă, unidimensională, care conferă politicianului îndreptățirea de a spune ce are de spus fără să-i pese de alte consecințe în afara singurei care îl interesează: cu cine votează omul. Discursul intelectual pleacă, dimpotrivă, de la convingerea că vorbele mișcă adîncimi incontrolabile în oameni, că un cuvînt rostit public este metabolizat îndelung și în chip greu de anticipat de ascultător, că ceea ce spui acum, de la orice tribună, poate provoca peste o vreme o acțiune care nici prin cap nu-ți trece, cam ca în faimoasa metaforă a legăturii de determinare dintre zborul fluturelui peste pădurea amazoniană și uraganul din Caraibe. Intelectualul, cînd vorbește, știe că are în față o natură morală, cu mii de determinații, cu sensibilități neștiute. Mai pe șleau: politicianul mizează pe un omenesc simplu și controlabil, intelectualul știe că are în față o natură umană complicată, insondabilă și, în libertatea ei, greu de controlat. De aceea, cînd discursul politic intens, agresiv, duce la crimă, politicienii se declară șocați și intelectualii se declară speriați. Politicienii pretind că gestul criminal nu are nici o legătură cu ce spun ei, intelectualii se tem ca nu cumva chiar cuvintele lor să fie pîrghia care a eliberat bestia din om.

Miercuri, 14 iunie, în zori, un bărbat de 66 de ani a ajuns pe un teren de sport de lîngă Washington, unde echipa de baseball a membrilor republicani ai Congresului american se antrena pentru un meci caritabil pe care urma să-l susțină împotriva selecționatei similare a democraților. Omul a întrebat pe unul de pe margine dacă asta e echipa republicanilor, a primit răspunsul afirmativ, a intrat pe teren, a scos o armă și a început să tragă. Gloanțele au lovit patru persoane, printre care pe șeful grupului parlamentar republican. Polițiștii prezenți la fața locului au reacționat imediat și l-au ucis pe atacator. Nu a durat mult și s-a descoperit că individul era infestat de ură politică – postările lui pe Facebook și corespondența lui electronică erau înspăimîntătoare. Precizez: înspăimîntătoare în raport cu gestul lui criminal, dar deloc ieșite din comun în contextul imens al vorbelor pline de ură, violență și moarte care se plimbă libere în spațiile comunicării deschise. Să strigi, de pildă, „E cazul să-i terminăm pe republicani și pe Trump al lor“ nu alarmează pe nimeni în lumea virtuală a susținătorilor progresiști din America. Dar după ce omul care scrie asta trece la fapte, toată lumea politică se declară șocată. Evident, purtătorii discursului politic al urii se arată indignați, condamnă ferm gestul, se delimitează. Evident, gîndurile și rugăciunile lor merg spre victime. Poate că ar fi fost mai util dacă gîndurile și rugăciunile lor ar fi mers spre ei înșiși, cînd se urcă la tribuna politică sau merg pe la televizor și spun ce spun.

Cînd, la o adunare cetățenească a alegătorilor dintr-un anumit loc, cineva se ridică din sală și proferează amenințări la adresa politicianului de pe scenă, nu prea știi ce să zici. Totuși, e libertate! Omul trebuie lăsat să se exprime. Dacă se întîmplă ca nici ție să nu-ți placă politicianul amenințat, ceva din stratul tău adînc spune „Bine i-a făcut“, chiar dacă altceva din stratul tău superior ar avea obiecții în privința protestului, spunînd „A cam sărit calul“. Afli, peste un timp, că tipul de la întîlnire a scos pistolul și a tras într-unul din politicienii pe care nu-i suporți. Te tulburi un pic, dar iarăși ceva din adîncul tău spune „Poate că o fi exagerat, dar nu e cu totul balambil, politicianul chiar era un nenorocit, pe undeva a meritat-o“. În același timp, o altă voce a sufletului tău strigă „E inacceptabil, nu putem ajunge să ne omorîm între noi pentru că nu ne place un partid – dă-l încolo de partid!“ Ar fi o ipocrizie să nu admitem că, spontan, sufletul nostru naște asemenea polifonii interioare cînd vine o veste precum cea care a umplut lumea în acea miercuri recentă.

Ceea ce vreau să spun este că nu e suficient să răspundem unei crime cu proteste ipocrite. Iar greutatea aici nu e pe cuvîntul „protest“ (firește, în fața crimei politice trebuie să protestăm energic, clar, fără echivoc), ci pe cuvîntul „ipocrit“. Și ipocrit este protestul energic care nu vine din toată inima. Mă grăbesc să adaug că așa e natura umană – n-ai ce-i face! Coexistă în fiecare dintre noi un înger bun și un demon. Doar cei mai buni dintre noi sînt în stare să abolească imediat antipatia față de cineva în momentul în care îl vede în suferință sau, mai dramatic, mort. Cei mai mulți dintre noi au simțiri mai complexe: oleacă de milă, dar și o satisfacție că un fel de dreptate tot s-a făcut. Ceea ce trebuie să facem nu este doar să exersăm atitudini publice de condamnare a gestului producător de suferință ori de moarte, ci trebuie să luptăm cu „diavolul“ din noi, cu cel care spune în adîncul nostru „A și meritat-o pe undeva“, cînd vedem că cel mai detestat om politic cade secerat de gloanțe. Este o terapie căreia imediat trebuie să ne supunem, pentru că altfel tot ce numim democrație se prăbușește. Problema cea mai mare a democrației este că cere oameni buni. Nu oameni ideali, precum utopiile. Ci doar (e o mică ironie!) oameni buni. Iar conținutul terapiei prin care trebuie să trecem este de natură culturală: lecturi din marile cărți, frecventarea artelor și îndelungată meditație, împreună cu stimularea tendințelor intime spre „a fi bun“ – asta e medicația. Iar rezultatul este creșterea imunității ființei noastre morale față de agresivitatea discursului politic.