Improbabila normalitate

„Sectorul independent românesc al artelor performative se află în pericol de dispariție!” Fraza sună alarmist, dar ea acoperă o realitate pe care o bună parte a publicului cultural o ignoră. Mai mulți operatori culturali independenți cer intervenția urgentă a Guvernului pentru a salva un sector fragil al economiei culturale. La scurt timp după ce Guvernul a anunțat redeschiderea spațiilor de joc pentru public, ei au trimis un apel în care explică imposibila întoarcere la normalitate a operatorilor independenți. „În condițiile în care, pentru a evita răspîndirea virusului, vom relua reprezentațiile ocupînd doar jumătate din capacitatea sălilor de spectacole, venitul obținut din vînzarea de bilete se va înjumătăți și ne vom vedea în imposibilitatea achitării cheltuielilor necesare continuării activității. Spre deosebire de teatrele și instituțiile culturale de stat, care beneficiază de bugete pentru producții, spații, utilități, salarii etc. și pentru care reluarea reprezentațiilor la interior, cu distanțare fizică, nu ar avea consecințe asupra continuării activității, pentru spațiile culturale independente consecințele ar fi devastatoare.” Disparitățile sînt evidente. Nu e vorba doar de lipsa finanțării (pentru cheltuieli curente), ci și de capacitatea administrativă redusă a independenților. Și de fragilitatea organică. E o problemă sistemică: sistemul independent rămîne periferic în raport cu politicile promovate de Ministerul Culturii. Nu am mai văzut, în Europa, un clivaj mai adînc între instituții de stat și independenți.

Peste tot sălile de spectacole se redeschid, încetul cu încetul. Cu norme sanitare stricte și în condiții speciale. În Germania, unele săli pierd jumătate din numărul de locuri sau chiar mai multe. Asta înseamnă cheltuieli mai mari legate de readaptarea spațiilor, dar venituri mult mai puține din vînzarea de bilete. Dacă instituțiile de stat sînt într-o oarecare măsură acoperite, operatorii privați, care se bazează pe încasările din vînzarea biletelor, sînt la limita subzistenței. Nu toți sînt dispuși să se redeschidă pentru public în aceste condiții. Fondurile acordate de Federație și de landuri pentru acest domeniu fragil sînt insuficiente, chiar dacă efortul financiar e uriaș. E vorba de un pachet de ajutor în valoare de 50 de miliarde de euro destinat operatorilor independenți. Există însă și o enormă disponibilitate pentru dialog: autoritățile germane au înțeles diversitatea practicilor și relațiilor din sfera culturii și adoptă, treptat, soluții punctuale. Ambianța în mediul cultural e încă pesimistă și mulți se întreabă cît timp vor mai rezista. Dar fiecare categorie de creatori e recunoscută de stat și pentru fiecare se găsesc formule administrative. Chiar dacă nu există un minister federal al Culturii. Sau tocmai de aceea!

Și în Franța, Guvernul pare să fi luat în sfîrșit în serios domeniul culturii. Daunele sînt enorme: scăderea încasărilor în urma restricțiilor e estimată la 22,3 miliarde, cu 25% mai puțin față de 2019. La sfîrșitul lunii iulie, la puțin timp după numirea în funcție, noul ministru al Culturii, Roselyne Bachelot, a susținut necesitatea unor ajutoare financiare pentru acest domeniu grav lovit de măsurile antipandemie. Cultura, spune ea, contribuie la PIB-ul Franței „la fel de mult ca agricultura și de șapte ori mai mult ca industria auto”. Domeniul culturii e deci perceput, la nivel de minister, ca sursă de venit și nu mai mult ca unitate de cheltuieli. Nu e neapărat o schimbare de perspectivă, cît o reașezare a ierarhiilor. De data asta, în favoarea culturii. Premierul Jean Castex a anunțat un nou pachet financiar în valoare de două miliarde de euro. Mesajul e clar: în aceeași măsură ca industria auto, aviația sau turismul, cultura trebuie susținută masiv. Aceste fonduri se adaugă celor cinci miliarde de euro deja alocate începînd cu luna martie. Ca să nu mai vorbim de prelungirea, pînă în august 2021, a termenului de acordare a indemnizațiilor pentru intermitenții din artele spectacolului.

Însă dincolo de acest angajament pentru a susține cultura, deciziile ezitante și uneori contradictorii strică socotelile operatorilor culturali. Nu poți programa un spectacol dacă nu știi cum vor evolua lucrurile peste două săptămîni. Regulile se pot schimba peste noapte, deciziile de politică sanitară influențează programarea culturală. Totul e vag și, în același timp, hotărîtor. Chiar și banii promiși! Căci, dacă mulți operatori culturali felicită decizia de acordare a unor fonduri suplimentare, sînt și destui nemulțumiți de criteriile încă neclare de atribuire. Peste toate, mai e și incertitudinea legată de comportamentul publicului. În Franța, ca și în Germania, spectatorii nu se înghesuie să revină în sălile de spectacole. Teama de virus, dar și perspectiva de a sta la spectacol cu masca pe față fac dificilă revenirea la normalitate.