Imperativul strategic al Japoniei
În decembrie anul trecut, prim-ministrul japonez Fumio Kishida a anunțat cea mai ambițioasă expansiune a puterii militare a Japoniei de la crearea Forțelor de Autoapărare (Self-Defense Forces) ale țării, în 1954. Cheltuielile pentru apărare ale Japoniei vor crește la 2% din PIB – dublul nivelului de 1%, în vigoare din 1976 – și o nouă Strategie de Securitate Națională va trece în revistă/prezenta toate instrumentele diplomatice, economice, tehnologice și militare pe care Japonia le va folosi pentru a se proteja în anii care vor veni.
De remarcat mai ales faptul că Japonia va achiziționa un tip de rachete cu rază lungă de acțiune la care renunțase cu o vreme în urmă și va colabora cu SUA pentru a consolida apărarea litorală în jurul „primului lanț insular” din largul Chinei. Luna trecută la Washington, în urma unui tur diplomatic al lui Kishida în mai multe țări G7, acesta și președintele american Joe Biden și-au luat angajamentul unei cooperări mai strînse în domeniul apărării. Printre factorii care au precipitat aceste schimbări se află poziția tot mai autoritară a Chinei față de Taiwan și, mai ales, invazia rusească în Ucraina, care i-a amintit unei noi generații cum arată agresiunea militară.
Desigur, unii dintre vecinii Japoniei se tem că țara își va relua poziția militaristă din anii 1930. Cînd Abe Shinzo, predecesorul lui Kishida, a extins interpretarea constituțională a autoapărării pentru a include intervenții colective cu aliații Japoniei, el a stîrnit îngrijorări atît în regiune, cît și în rîndul anumitor segmente ale societății japoneze.
Dar un astfel de alarmism poate fi aplanat dacă explicăm întregul context istoric. După cel de-al Doilea Război Mondial, militarismul a fost profund discreditat în interiorul Japoniei – și nu numai deoarece Constituția impusă de SUA limita rolul armatei japoneze în domeniul autoapărării. În timpul Războiului Rece, securitatea Japoniei depindea de cooperarea cu SUA. După ce Războiul Rece s-a sfîrșit, în anii 1990, unii analiști – din ambele țări – au considerat că tratatul bilateral de securitate, în vigoare din 1952, e o relicvă și a fost creată o comisie japoneză pentru a analiza dacă Japonia se poate descurca fără acest tratat, bazîndu-se în schimb, să spunem, pe Organizația Națiunilor Unite.
Dar sfîrșitul Războiului Rece nu a însemnat că regiunea în care se află Japonia a încetat să fie periculoasă. Vecinul ei apropiat e dictatura imprevizibilă a Coreei de Nord, care a investit consecvent resursele economice precare ale țării în tehnologie nucleară și rachete.
Un motiv de îngrijorare pe termen lung, cu mult mai mare, e ascensiunea Chinei, care a depășit Japonia ca a doua cea mai mare economie a lumii în 2010 și care contestă controlul japonez asupra Insulelor Senkaku din Marea Chinei de Est. La nord, o Rusie înarmată nuclear revendică și controlează un teritoriu care i-a aparținut Japoniei înainte de 1945. Iar pe frontul economic, Japonia rămîne dependentă de importuri care străbat zone disputate, precum Marea Chinei de Sud. Ceea ce reprezintă o sursă permanentă de risc, deoarece, spre deosebire de Europa de după 1945, Asia de Est nu a beneficiat niciodată de o reconciliere totală între rivali și nu a fondat instituții regionale solide.
Confruntată cu această situație, Japonia a avut patru opțiuni pentru a-și asigura securitatea, dintre care numai una e cu adevărat promițătoare. A renunța la pacifismul prevăzut de Constituție și a se reînarma complet, ca stat nuclear, ar fi costisitor, periculos și nu ar găsi susținere pe plan intern. În același timp, a urmări neutralitatea și a se bizui pe Carta ONU nu ar oferi o securitate adecvată, iar a încheia o alianță cu China i-ar da acesteia din urmă o influență mult prea mare asupra politicii japoneze. În sfîrșit, Japonia și-ar putea menține alianța cu superputerea din depărtare.
Această alianță e pe de departe cea mai sigură și cea mai rentabilă opțiune. Dar, după ce Donald Trump a cîștigat cursa pentru președinție în 2016, unii japonezi s-au temut că America se îndreaptă spre izolaționism. Chiar și la începutul anilor 1990, cînd eram implicat în renegocierea termenilor alianței SUA-Japonia la finalul Războiului Rece, înalți funcționari japonezi mă întrebau dacă SUA vor abandona într-o bună zi Japonia, în condițiile în care China devine tot mai puternică. Pe atunci, mulți americani priveau Japonia ca pe o amenințare economică și mulți japonezi erau deschiși la o abordare centrată în mai mare măsură pe ONU, pentru asigurarea securității naționale.
Situația s-a schimbat odată cu East Asia Strategy Report (Raportul strategic despre Asia de Est) din 1995 al guvernării Clinton, care propunea o participare sporită a Chinei la afacerile internaționale, dar și consolidarea alianței cu Japonia, ca măsură de protecție în fața incertitudinii. În 1996, Declarația Clinton-Hashimoto de la Tokyo a arătat că alianța de securitate dintre SUA și Japonia a constituit fundamentul stabilității în Asia de Est după încheierea Războiului Rece. Cu toate acestea, au existat întrebări cu privire la soliditatea garanțiilor americane, ceea ce a dus la discuții între experții american și japonezi din domeniul securității, care au ajutat la materializarea principiului american al „disuasiunii extinse”.
Cea mai bună garanție de securitate este prezența trupelor SUA, la a căror menținere Japonia contribuie, ca țară-gazdă, cu generozitate. Noile măsuri anunțate de Kishida și Biden în ianuarie au ca scop să reîntărească această garanție și să ofere totodată o reasigurare pentru cazul în care Trump sau un personaj similar ar reveni la Casa Albă. Important e și faptul că aceste măsuri nu oferă nici un motiv vecinilor Japoniei să se teamă că țara și-ar fi recăpătat gustul pentru agresiune. De fapt, consolidarea alianței SUA-Japonia e cea mai bună cale de a asigura că acest lucru nu se va întîmpla niciodată.
În ultimele două decenii, am elaborat, împreună cu fostul ministru adjunct de Externe Richard L. Armitage, raporturi bipartite despre cum se poate consolida alianța SUA-Japonia. După cum explică unul dintre rapoarte, „În contextul schimbărilor dinamice care se petrec pe întreg cuprinsul regiunii Asia-Pacific, Japonia nu va mai avea, probabil, oportunitatea de a co-influența soarta întregii regiuni. Optînd pentru un rol de conducere, Japonia își poate asigura statutul de națiune de prim rang și rolul necesar de partener egal în cadrul acestei alianțe”.
În acest context, inițiativele recente ale lui Kishida pot fi văzute ca pași corespunzători în direcția bună. Există un potențial enorm pentru dezvoltarea unui parteneriat mai echilibrat și pentru colaborarea cu alți actori, în vederea asigurării unei securități comune. Această cale e benefică pentru SUA, e benefică pentru Japonia și e benefică pentru întreaga lume. Evenimentele recente ne dau motive de optimism cu privire la viitorul alianței SUA-Japonia și al stabilității în Asia de Est.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului The Future of Power (PublicAffairs, 2011).
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU
