Impasul Constituţiei

"Merge şi aşa", par să spună oficialii Europei în faţa impasului constituţional. Uniunea Europeană funcţionează tot conform Tratatului de la Nisa, deşi a trecut anul de gîndire acordat după ce Franţa şi Olanda au respins prin referendum Tratatul constituţional. Şefii de stat adunaţi la Bruxelles au ajuns la concluzia că răgazul nu a fost suficient şi ar mai fi nevoie de încă un an. E greu de ghicit cum, peste un an sau peste zece, se vor putea reconcilia cei în posesia verdictului popular de respingere a proiectului cu cei doritori să continue procesul, în orice condiţii. "Avem nevoie de un acord cu privire la instituţii. Dar încă nu ştim cum anume trebuie să fie. Unii spun că ar trebui decretată moartea Constituţiei, alţii vor doar Constituţia, Constituţia în întregul ei şi doar Constituţia. Aceste două căi sînt în impas", spunea José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene. A treia cale n-a fost încă inventată. Merge şi aşa: Uniunea extinsă la 27 de membri funcţionează conform prevederilor tratatelor anterioare şi acest provizorat - îmbunătăţit cu soluţiile pragmatice sectoriale impuse de realitate - s-ar putea să dureze. În ceea ce priveşte reforma instituţională, mari speranţe sînt legate de cancelarul Germaniei, Angela Merkel: se aşteaptă de la ea soluţia salvatoare pentru ieşirea din impas, fiind o figură nouă în fotografia de familie, reprezentînd o ţară cu potenţial, cu un popor devotat ideii constituţionale. Înainte de Consiliul de la Bruxelles, pe 6 iunie, Jacques Chirac şi Angela Merkel au stabilit un calendar: cît timp va fi preşedinta Comisiei, Germania va prezenta propuneri pe care preşedinţia franceză din 2008 le va adopta. S-ar putea ca, între timp, Angela Merkel să descopere că are alte priorităţi de gîndire, legate de politica internă, iar Jacques Chirac nu va mai fi atunci preşedintele Franţei. În aşteptarea formulării principiilor fundamentale, s-a încercat adoptarea unora specifice. În perspectiva extinderii ulterioare (Turcia, eventual Ucraina; România şi Bulgaria nu mai prezintă obstacole de principiu) s-a discutat mult despre capacitatea de absorbţie. Deşi extinderea masivă din 2004 nu a provocat nici în ţările UE, nici în cele nou-admise, şocurile prevestite de catastrofişti, se pune totuşi problema limitelor şi a puterii de a asigura coeziunea şi omogenitatea cu ţări, fie de altă religie (Turcia), fie foarte departe de standardele statului de drept şi ale economiei de piaţă (Ucraina). Extinderea spre ţările foste comuniste a avut drept premisă convingerea că reformele necesare, pentru ca în aceste spaţii să funcţioneze democraţia şi să se recupereze rămînerile în urmă în materie de nivel de trai, pot fi mai lesne realizate în cadrul Uniunii decît în afara ei. Această premisă este pusă la îndoială pentru viitor, mai ales din cauză că modelul german şi francez al statului social este într-o criză profundă. E greu să inviţi musafiri cînd propriile rezerve de hrană sînt pe cale de epuizare. Modestia cifrelor economice naşte proastă dispoziţie, "sentimente amare şi nemulţumire socială în multe state din Uniunea Europeană" - spunea comisarul pentru extindere, Olli Rehn, după încheierea conferinţei la nivel înalt de la Bruxelles. A apărut din nou, chiar dacă altfel formulată, propunerea unei Europe cu două viteze. S-ar perpetua astfel inegalitatea de pornire, iar în ţările candidate sau nou-primite adversarii Uniunii Europene, ai reformelor liberale ar primi o mînă de ajutor. E adevărat, extinderea impune accelerarea adoptării unei structuri instituţionale eficiente, dar problema nu este în curtea celor nou-veniţi, ci în cea a părinţilor fondatori. Crizele interne, dar şi deosebirile de abordare în ceea ce ar putea deveni o politică externă şi de apărare comună şi, cel mai important, indiferenţa, dacă nu ostilitatea popoarelor care nu mai trebuie să facă dovada "europenităţii" lor sînt tot atîtea obstacole în calea adoptării unei Constituţii. Încercarea de a elabora documente care să creeze realitate nu a avut succes. Documentele vor putea fi acceptate în unanimitate cînd sentimentul de apartenenţă la Europa va fi complementar celui de identitate naţională şi nu în rivalitate sau în conflict, aşa cum le concepe acum o majoritate. Deocamdată merge şi aşa, idee care n-are nevoie de nici un acquis pentru a putea fi larg acceptată.