Imigraţia ca tragedie morală a Europei

A existat o perioadă, în istoria recentă a Europei, cînd oamenii politici cîştigau voturi pledînd pentru „deschidere“ şi pentru multiculturalism. În prezent cîştigă teren partidele care afişează o clară politică antiimigraţie sau cele care promit un control ferm al fenomenului migratoriu. În numai două decenii, europenii parcă au devenit mai temători, mai nesiguri pe ei, mai prudenţi, mai puţin ospitalieri, mai preocupaţi de dimensiunea identitară a continentului lor. O formă de schizofrenie comparabilă cu aceea pe care am cunoscut-o în anii comunismului îşi întinde tentaculele în toată Europa.

În Europa răsăriteană, înainte de 1989, aproape fiecare cetăţean practica un „joc“ dublu: una spunea în public (mimînd slogane patriotice şi acceptînd cultul personalităţii) şi alta spunea în intimitatea familiei sau cînd se vedea cu prieteni apropiaţi.

Oarecum în acelaşi fel, europeanul de azi ştie că există o „gîndire corectă politic“ care trebuie aprobată la nivel cerebral. Străinul (sau refugiatul, sau migrantul) este semenul nostru, este un năpăstuit al soartei şi avem datoria morală de a-l ajuta, este o „şansă pentru economie“, este cel care va frîna declinul demografic pe vechiul continent, este un simbol al globalizării, este un alt „eu“ şi, în simbioză cu el, se va construi o nouă societate plurală, multiculturală, mixtă, metisată, egalitară, bazată pe respectul fiecăruia de către fiecare…

Europeanul care aprobă cu entuziasm aceste principii luminoase în spaţiul public îşi schimbă părerea în cabina de vot, acolo unde nimeni nu-l vede şi nu-l controlează. În cabina de vot, brusc, toate aceste „certitudini“ încep să se transforme în îndoieli: şi dacă imigraţia este, de fapt, o invazie? şi dacă toleranţa deschide uşi largi islamului radical? oare nu mă voi simţi curînd străin în propria mea ţară dacă vom continua să primim străini? oare nu voi plăti curînd impozite mai mari pentru ca ţara mea să-i poată găzdui, hrăni şi forma profesional pe toţi aceşti oameni? Zeci şi zeci de întrebări ţîşnesc în intimitatea cabinei de vot în mintea alegătorului, întrebări pe care uneori nu le poate pune deschis în dezbaterea publică. Şi atunci, cu mîna tremurîndă, uneori chiar ruşinat, uneori chiar cuprins de un sentiment de vinovăţie, alegătorul nostru traumatizat de îndoieli îşi dă votul pentru formaţiunile pe care, în public, declară că le detestă…

Dezbaterea în jurul imigraţiei nu este deci nici senină, nici nuanţată şi nici deschisă în Europa. Poate aici se situează şi tragedia morală a unei lumi în care spiritul critic a fost multă vreme considerat drept cel mai luminos fruct al luptei pentru libertate. Europa este prin excelenţă patria universalismului. Or, cum să le negi dreptul de a veni în Europa unor oameni care caută refugiu tocmai în numele acestor idei, pentru a beneficia de mai multă libertate (de gîndire şi de mişcare) şi de mai multă demnitate (inclusiv materială)?

Dar, în faţa cifrelor mari, valorile universale încep să se clatine, ca şi spiritul critic, de altfel. Europa tremură la ideea că la porţile ei s-ar putea afla la un moment dat un miliard de candidaţi la exil, cîţi există probabil în Asia şi în Africa, spaţii în plină explozie demografică. Toată filozofia Luminilor şi toată arhitectura luminoasă a drepturilor omului riscă să se prăbuşească precum castelele din cărţi de joc în faţa acestor cifre mari. Generozitatea funcţionează doar atunci cînd îţi bat la uşă unul, doi sau cel mult trei străini. Cînd în faţa aceleiaşi case se adună însă zece sau douăzeci sau treizeci de oameni în căutare de ospitalitate începe, din păcate, haosul.

Europa este deja confruntată cu propria politică haotică în faţa imigraţiei. Țările din nord nu au aceeaşi viziune cu cele din sud, iar cele din vest nu sînt de acord cele din est şi din Europa Centrală. Filozoful francez Alain Finkielkraut, într-un foarte interesant eseu intitulat „Identitatea nefericită“, ajunge la concluzia că principalul element identitar al Europei de astăzi este deschiderea. Ceea ce va duce treptat la o totală metamorfoză umană, culturală şi religioasă a micului continent european. Diverşi demografi, precum Emmanuel Todd, avertizează că emisfera nordică a planetei nu are nici o şansă în faţa demografiei galopante a emisferei sudice. Presiunile migratorii sînt în primul rînd un efect demografic, sînt presiuni ale unor imense mase de tineri asupra unor societăţi în curs de îmbătrînire.

Demografia este însă o ştiinţă detestată de campionii gîndirii politice corecte. În general, cei care evocă statistici şi cifre devin suspecţi în ochii umaniştilor angelici. Ei detestă nu numai cifrele mari, ci şi orice argument cifrat. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.