Imigranţi în ţara imigranţilor

Steagurile mexicane agitate la primele demonstraţii păreau să dea dreptate celor revoltaţi de obrăznicia imigranţilor - mulţi dintre ei ilegali - care au îndrăznit să iasă în număr atît de mare în stradă, cerînd să li se permită să încalce legea. Fluturarea drapelului străin demonstra şi o loialitate precară, dacă nu cumva şi planuri de recucerire ale unor state din Sud-Vest, cîndva mexicane. La demonstraţiile următoare de la Washington, dar şi de la San Diego, Atlanta, New York, Phoenix, Las Vegas, precum şi în localităţi ocolite de obicei de conflicte stradale, nu au fost decît steaguri americane; steaguri multe, tocmai pentru că organizatorii au vrut să arate că imigranţii doresc să se identifice cu aspiraţiile majorităţii: 92% dintre ei lucrează, 98% vor să înveţe limba engleză şi 96% nu au nimic împotrivă dacă poliţia vrea să le înregistreze amprentele digitale şi să le verifice cazierul în procesul de acordare a cetăţeniei. Toate aceste emoţii - care nu s-au transformat nicăieri în vreo confruntare - au fost determinate de încercarea majorităţii republicane de a trece prin Congres noi reglementări cu privire la imigranţi. Din datele ca întotdeauna incerte în asemenea împrejurări, ar reieşi că în SUA sînt acum circa 11 milioane de străini fără acte legale de şedere sau de muncă. Majoritatea sînt hispanici din ţările Americii Latine. Pentru a stopa mişcarea prin care rudele şi cunoştinţele acestor 11 milioane vor fi atrase de succesele - mai mult sau mai puţin relative - ale celor veniţi mai întîi, Senatul american a dorit să acorde 2,2 miliarde de dolari pentru construcţia unui gard care să facă imposibilă activitatea călăuzelor de la graniţa dintre Statele Unite şi Mexic. Urmaşii imigranţilor din urmă cu un secol sau două au decis să fie severi: proiectul de lege mai prevedea deportarea celor prinşi fără documente şi considerarea acestui tip de delict drept fapt penal. Amendamentul cu propunerea de a se acorda o "ultimă" amnistie celor care s-au aranjat cumva în Statele Unite nu făcea decît să introducă o contradicţie în plus, îngreunînd astfel probabila acţiune a celor care ar fi trebuit să aplice legea. "Am curăţat WC-urile voastre, hotelurile, am construit case; i-am îngrijit pe copiii voştri. Acum vrem să vă rugăm să aveţi şi voi grijă de copiii noştri", a spus unul dintre oratori, primar. A vorbit întîi în engleză, apoi în spaniolă şi a fost îndelung aplaudat. Drapelele americane dominau mulţimea veselă şi paşnică. Majoritatea demonstranţilor realiza că se poate obţine satisfacţie fără a apela la violenţă sau la forţă. Bărbaţii îşi purtau copiii pe umeri, mîncau floricele de porumb şi principala lor lozincă era: "astăzi mărşăluim, mîine votăm". Ilegalii nu votează, dar rudele lor mai norocoase - da. Politicienii sînt puşi în faţa alternativei de a cîştiga voturile unora, finanţînd garduri, sau voturile celorlalţi, acordînd amnistia. Pînă acum, spun specialiştii, votul hispanic nu a fost omogen. Dar adoptarea unor măsuri drastice ar putea influenţa alegerile. Amploarea manifestaţiilor i-a determinat pe politicieni să realizeze dimensiunea problemei, potenţialul de influenţă al comunităţii latino; indivizii care pînă acum le aranjau peluzele sau serveau în gheretele fast-food sînt de fapt o mulţime gata să se organizeze şi să pretindă drepturi comune. Nici un politician nu vrea să devină campionul imigraţiei ilegale, dar nici unuia nu-i convine să-şi înstrăineze voturile hispanicilor cu acte în regulă. Politicienii de pe Capitol Hill au observat cum se naşte sub ochii lor mişcarea civică hispanică. Desigur, există o soluţie, astăzi mai curînd utopică, în stare să-i satisfacă pe toţi: Statele Unite să ajute ţările din partea sudică a continentului să ajungă la un nivel de trai asemănător celui din Los Angeles sau Houston, şi atunci e puţin probabil că se vor mai găsi amatori să-şi rişte viaţa prin albiile rîului, conduşi de călăuze suspecte şi să trăiască evitînd contactul cu orice poliţist. Un obiectiv imposibil de atins pe termen scurt sau mediu. Aşa că rămîne ceea ce există în realitate, nu în vise: cînd votează în ţările lor cu mîna, opţiunea politică merge spre liderii unei stîngi radicale. Cînd votează cu picioarele, locuitorii Americii Latine preferă hulita economie liberală a Statelor Unite. Şi, după cum s-a dovedit şi în alte părţi ale lumii, nici gardurile, nici Codul penal nu-i pot opri pe oameni să ajungă acolo unde există premisele unui trai decent.