Imigrant de duminică

Cînd ieşi din aeroport în ţara pe care ai cunoscut-o din filme, e greu să nu te crezi acasă. Ai în minte deja fiecare colţ de stradă, fiecare semafor, fiecare vitrină, mulţimea de pe trotuare, graşii şi slabele, reclamele şi zgomotul avioanelor. Toate, mult mai bine luminate şi încadrate decît reuşeşte biata cameră de amator a ochiului omenesc, care mai şi clipeşte des, din cauza emoţiei. Cînd ajungi în ţara pe care crezi c-o ştii mai bine decît pe a ta, nu te mai poţi rătăci, chiar şi cînd nu ştii unde eşti. Nu m-am simţit niciodată pierdut în America, tocmai pentru că America era peste tot. Ca un palton larg şi comod, în care ştii că nu ţi se poate întîmpla nimic rău, oricît de frig ar fi. Palton cu GPS acum, că nici românul, cît de aventuros, nu mai suportă să trăiască fără să ştie că se află pe Sunset, colţ cu Hollywood. Nu că asta ar ajuta cu ceva: America îmi rupe sufletul de fiecare dată. De 16 ani, de cînd am ajuns acolo prima oară, e ţara pe care aş vrea s-o numesc "acasă" şi nu mă lasă o mulţime de detalii cu care m-am ales din construcţie. Legile federale, tradiţiile româneşti, casa de aici şi limba maternă, în mod nefericit aleasă de noroc dintre limbile romanice, care e cunoscut că dau dependenţă. America e ţara care atrage, în mod bizar, chiar şi pe cei mai stupizi duşmani ai ei: în fond, chiar şi teroriştii de la 11 septembrie trăiau acolo de ceva vreme, ba chiar părea să le placă. Nu mai vorbim de noi, europenii ăştia care am crescut în anii ’70 şi ’80 cu Mannix, Pierduţi în spaţiu, Războiul Stelelor şi-un pic de Dallas, aşa, pentru interioare. Pentru noi, America e ţara care a reuşit cumva să ia în posesie şi întreg spaţiul extraterestru, cu ale cărui imagini a umplut locul dintre urechile a milioane de adolescenţi. Vă puteţi imagina o navă spaţială franţuzească, nemţească sau coreeană, luptîndu-se cu zeci de altele, invadatoare extraterestre? Aia e, că nu puteţi! În mintea noastră, decorul pentru întreg viitorul (paşnic sau cu arme laser) e deja aşezat, şi pe el scrie Made in USA. Se ştie, navele lor din filme sînt cele mai bune, nu intră vidul în ele, chiar şi cînd deschizi uşa! Cîţi nu şi-ar dori să trăiască în aşa o ţară, cu şosele largi, restaurante bune, librării mai mari ca-n Europa şi biciclete de poliţie pe care scrie, ca să fie clar, că te vor sluji şi proteja? Cîţi dintre noi rezistă la promisiunea implicită a unei maşini mai lungi decît un remorcher de pe Dunăre, la speranţa unei case în curtea căreia vin noaptea ratonii din pădurea învecinată, la certitudinea unui loc în care vecinul nu dă niciodată muzica tare, iar copiii născuţi acolo au dreptul şi şansa să ajungă chiar preşedinţi, chiar dacă îi cheamă Johnny Popescu sau Barrack Mohammed Obama? Rezistă destui la tentaţia stabilirii în America, însă cei mai mulţi, de frică şi lene, nu pentru că nu le place locul. Eu sînt la categoria fricoşi: mi-e teamă de dorul de casă şi de depresia dezrădăcinatului. Însă asta nu mă apără de o altă afecţiune, poate la fel de gravă: tristeţea celui care n-a reuşit să emigreze, deşi ştia o ţară perfectă pentru aşa ceva. Poate mă repet: o cheamă America. De fapt, poate n-ar trebui să ne temem de lipsa rădăcinilor. În fond, cei mai mulţi ne-am născut şi am copilărit în mijlocul lucrurilor create acolo. Frigiderul, cola din el, salvarea lumii sau libertatea: astea sînt toate invenţii americane. Ştiu, ştiu că libertatea e un concept european, însă drumul de la concept la aplicaţiile practice se face totuşi pe freeway-ul cu patru benzi de pe coasta Pacificului, nu pe Autobahn-ul nemţesc, fie el şi cu viteză nelimitată... Între Europa şi America rămîne diferenţa între a crede şi a face. Noi credem c-ar fi bine să ne purtăm frumos unii cu alţii, la ei asta e chiar legea. Noi bănuim c-ar mai exista şi alţi oameni în afară de noi, în vreme ce în America parcarea de la plajă e limitată la două ore, ca să mai poată veni şi alţii să stea la soare. Şi chiar şi noi, ăştia din patria mitocanilor, le vom da locul. Se îngrijeşte de asta poliţia care însemnează cu cretă galbenă roţile maşinilor, ca să le poată ţine socoteala minutelor... Pe scurt, m-am întors acasă şi încă mai caut motive plauzibile pentru care m-am urcat în avion. Ce naiba, unde am greşit? Îmi spuneţi voi?