Idealuri portocalii

Acolo unde comentatorii occidentali văd o criză, analiştii ruşi vorbesc despre o simplă schimbare de cadre. Pe 8 septembrie, într-o conferinţă de presă, preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko a anunţat că o demite pe Iulia Timoşenko, prim-ministru, persoană cu care a făcut o eficientă echipă în timpul revoluţiei portocalii, şi odată cu ea a fost demis tot Guvernul. De cîteva luni, executivul era în impas, părea că acţionează la întîmplare, incapabil să determine aplicarea reformelor promise. În urmă cu cîteva zile, un şir de declaraţii urmate de demisii semnaliza că nimic nu mai merge la Kiev: şeful administraţiei prezidenţiale pleca, acuzînd influenţa covîrşitoare a lui Piotr Poroşcenko, un perosnaj extrem de bogat, considerat principalul finanţator al revoluţiei portocalii, devenit acum şeful serviciilor secrete. Se spune că această importantă funcţie favoriza recuperarea sumelor cheltuite. Acuzaţiile sînt insistente, dar greu de dovedit, după cum recunosc chiar observatorii europeni. Dacă elanul revoluţionar adunase în jurul aceloraşi lozinci oameni cu orizonturi de aşteptare foarte diferite, transformarea lozincilor în realitate a marcat diferenţele. Lupta împotriva corupţiei, cea instalată sub preşedinţia lui Kucima, era (şi este) pentru unii domeniul care ar condiţiona climatul creşterii economice sănătoase, respectarea drepturilor omului, accesul la Uniunea Europeană. În timp ce liderii se ceartă, creşte preţul zahărului, al benzinei şi al altor bunuri de primă necesitate. Idealurile revoluţiei portocalii sînt punctul de pornire al unor mari averi, dar şi al sărăciei. Pentru mulţi dintre cei de la vîrf lupta împotriva corupţiei se reduce la anihilarea competitorilor în afaceri. În conferinţa sa de presă, Iuşcenko a recunoscut: "Au apărut personalităţi noi la putere, dar faţa puterii nu s-a schimbat, Ucraina e criticată în continuare din cauza corupţiei şi a economiei din umbră". E un sindrom comun ţărilor foste comuniste: feţele vechi nu pot fi prea repede înlăturate, pentru că deţin pîrghiile financiare şi organizatorice prin care se exercită puterea, feţele noi se angajează direct sau prin interpuşi în competiţia cine cîştigă mai mult şi mai repede. Dispar persoanele foarte compromise, rămîne reţeaua care asigură supravieţuirea complicităţilor de dincolo de ideologii. Preşedintele Iuşcenko s-a arătat rapid şi decis cînd a provocat o schimbare masivă la vîrf la doar nouă luni de la instalarea euforică; n-a lipsit nici preocuparea pentru imaginea personală, destul de pătată după scandalul declanşat de dezvăluirea vieţii de huzur şi risipă dusă de fiul său. Desigur, în toate aceste scandaluri "trădarea idealurilor potocalii" este acuzaţia principală din care decurg celelalte. Plictisit - conform propriilor mărturisiri - să-i împace pe competitorii din înaltele funcţii, Iuşcenko a numit în funcţia de prim-ministru un partizan necondiţionat, un economist tehnocrat lipsit de ambiţii: Iuri Iehanurov, 57 de ani, guvernator al regiunii rusofone Dniepropetrovsk. Caracterizat de către un analist al Institutului de Strategie Internaţională drept "un politician raţional, pragmatic şi tolerant", Iehanurov este un buriat născut în Rusia, venit la studii în Ucraina încă pe vremea Uniunii Sovietice. A avut mereu funcţii de conducere, dar a devenit unul din apropiaţii lui Iuşcenko încă din 1999, de pe vremea cînd şi acesta circula prin cercurile înalte ale puterii lui Kucima. Preşedintele Iuşcenko tot caută şi alte asemenea "cadre", indiferente la bani şi glorie, cu care să ocupe numărul mare de scaune rămase libere. Stabilizarea relaţiilor cu Rusia este unul dintre obiectivele centrale ale noii puteri. În Rusia, Putin a recepţionat cu o satisfacţie rău ascunsă schimbările de la Kiev, felicitîndu-l pe Iuşcenko pentru decizia sa rapidă: Iulia Timoşenko era un adversar excesiv de zgomotos. Săptămînalul moscovit Moskovskie Novosti consideră că bucuria (exprimată deschis de liderii naţionalişti ruşi) nu e justificată: "A trecut vremea cînd se trecea fără probleme din jilţul conducătorilor de partid în cel al preşedinţilor democraţi. Cei care vor să oprească timpul pierd, în comparaţie cu cei care părăsesc de bunăvoie puterea. Fie ea cea a dictatorului, fie cea încredinţată de popor. Independent de mişcarea cadrelor, direcţia strategică a vecinului atît de apropiat e definită odată pentru totdeauna: e drumul spre Europa Unită". Departe de Kiev, revoluţia portocalie este încă un model. La faţa locului se vede cum idealurile de toate culorile devin cenuşii cînd trebuie să facă faţă rapacităţii şi trufiei celor ce le-au întruchipat.