Hush little baby, don’t say a word
Vă salut din Mahmudia! Stau pe terasa unei case unde am luat cazare pentru o noapte, înainte de a merge mîine în Sf. Gheorghe. Țînțari în jur, o bere, covrigei și adierea blîndă a brizei Dunării, aerul ăsta ireal de sud, de vacanță, de mîl, de lene, de tînjeală. Nu știu încă ce mă așteaptă în Deltă, abia de mîine începe aventura, deși v-am văzut pe voi în expedițiile pe care le-ați făcut pe-aici. Răzvan, fiul meu, se uită la desene animate. Am călătorit toată ziua și, odată ce am ajuns la bacul din Brăila, am intrat în atmosfera asta de lentoare, cu căldura densă, cu dealurile Tulcei ba ca de cretă, ba ca de pluș, cu vaci leneșe traversînd strada, cu lanurile de floarea-soarelui, cu praful ridicat ca un nor în siajul mișcării turmelor de capre.
Dar ce vă rog: reîntoarceți-vă și citiți intro-ul acesta imaginîndu-vă că ascultați Metallica. Sau chiar ascultați! Poate „Enter Sandman“, cu ritmul ăla amețior de la început, tatatatatatataam-tatatatatatataam-tatatatatatataam, știu, n-am cum să-l redau aici fonetic, e imposibil să prinzi chitara aia demențială care te înnebunește. Vă întrebați de ce? Pentru că asta am ascultat aproape tot drumul de la Cluj spre Mahmudia împreună cu Răzvan, cu care sînt în această expediție, tată și fiu. Am ascultat Metallica și am lălăit, am dat din capul meu acum chel și am bătut ritmul pe volan pînă la epuizare, cu volumul destul de ridicat, uneori la maximum, ca cocalarii. Doar că ei nu ascultă Metallica.
Vi se pare că bat cîmpii, că nu am subiect pentru articolul de astăzi și că amestec, în consecință, tot felul de idei și experiențe personale ca să umplu pagina. Și cam așa e. E vacanță, la corectat la bacalaureat nu am fost, fiind implicat într-o altă activitate, mi se pare oarecum nedrept acel reproș vizînd subiectul cu argumentarea construcției unui discurs, o spun doar en passant, care ar fi dezavantajat elevii cu deficiențe de auz, căci și aceștia au capacitatea de a ține discursuri prin limbajul semnelor, un reproș doar de dragul de a reproșa sau de a crea o mică vîlvă. Așadar, despre bacalaureat nu scriu de data aceasta. Scriu despre Metallica, la concertul cărora nu am prins bilet.
Sper, deci, că acum ascultați Metallica, tatatatatatataam-tatatatatatataam-tatatatatatataam, și merg cu povestea mai departe. Prin 2018, la un concert Foo Fighters, un puști de 10 ani, Collier Cash Rule, a urcat pe scenă, Dave Grohl i-a dat chitara lui, iar copilul a declarat că știe o mulțime de piese ale celor de la Metallica. Uluit, Dave Grohl a preluat rolul de vocalist și au cîntat împreună „Enter Sandman“. Puștiul a plecat acasă cu chitara dăruită de Dave Grohl în uralele frenetice ale unui întreg stadion.
Acum, să vă spun pe scurt ce făceam în loc să merg la corectat la bacalaureat. Am fost la un curs de formare de formatori pentru Fundația Noi Orizonturi, urmînd să livrez de la anul și eu cursuri de service-learning și de învățare experiențială. Foarte interesant și ofertant, cursul a reunit formatori din Argentina, Slovacia, Bosnia și Herțegovina, din România, firește, cursanții, în număr de 16, dintre care zece nou-intrați în grupul formatorilor, fiind atît din România, cît și din alte țări est-europene, Albania, Kosovo, Slovacia etc. Cu totul eram 16 oameni. La finalul uneia dintre activități, în momentul raportării rezultatului muncii în grup, una dintre grupe, entuziasmată, a avut un fel de chiot dublat de un gest colectiv al balansării brațelor pe lîngă corp. Nu știu cum să vă spun, era așa, foarte jucăuș, emoțional, dar într-o notă foarte feminină. Brusc mi-am dat seama că eu nu l-aș fi făcut sau că m-aș fi simțit puțin stînjenit. M-am uitat în jur și mi‑am dat seama că sînt singurul bărbat din grup. Erau 16 cursanți, cîteva formatoare, în total vreo 20-22 de oameni acolo, iar eu singurul bărbat. M-am întrebat cum ar fi reacționat același grup la finalizarea sarcinii respective dacă ar fi fost constituit din bărbați sau dacă ar fi fost un procent echilibrat de bărbați/femei. Cu siguranță, chiotul ar fi fost altfel.
Acum, ce vreau să zic. Imaginați-vi-l pe Collier Cash Rule pe scenă cu Beyoncé. Sau imaginați-vă varianta feminină a lui Collier Cash Rule, în scena cu Foo Fighters, cîntînd „Enter Sandman“. Nu zic că nu merge, dar e de natura excepționalului. Or, ce vreau să subliniez e mai degrabă absența unor repere ale comunului, ale uzualului.
Dacă vă veți uita într-o sală profesorală, veți constata predominanța covîrșitoare a profesoarelor în defavoarea profesorilor. Învățămîntul românesc (și poate nu numai) este preponderent feminin. Bărbații sînt mai puțini, mulți dintre cei puțini se află în funcții de conducere (aici e de discutat iar despre motive, despre frustrări, despre cum se manifestă ele chiar și în raport cu femeile din subordine etc.), iar cei care sînt totuși la catedră (nu toți, dar mulți) au la rîndul lor frustrări, atitudini servile sau lipsite de personalitate.
Cum s-a ajuns aici? Sau de ce e așa? Cred că în bună măsură este vorba despre valorizarea defectuoasă a acestei profesii, care și-a pierdut prestanța socială și care nu este atractivă nici financiar. Să nu fim ipocriți: banii contează. Îmi iau inima în dinți să spun lucrurile astea foarte sensibile. Majoritatea tinerilor valoroși evită învățămîntul preuniversitar: nu e ofertant ca imagine, ca formă de poziționare socială, nu mai vorbesc de cea financiară. Chiar dacă financiar nici alte poziții de pe piața muncii nu sînt mai ofertante, cea de profesor s-a depreciat prea mult la nivel de imagine. Și poate mai e ceva: tinerii sînt formați și ei în același sistem, predominant feminin, așadar nu li se pare că e locul lor acolo unde, și ca elevi, au văzut doar profesoare. Problema e însă că cei ce suferă sînt elevii, generațiile viitoare, într-o perpetuare a cercului vicios.
Ce se poate face? Nu știu. E o problemă complexă, care cere multe direcții de analiză și de acțiune. Pînă atunci, fiu-meu a adormit. Expediția ca între băieți e doar la început. „Enter Sandman“. Hush little baby, don’t say a word / And never mind that noise you heard / It’s just the beasts under your bed / In your closet, in your head.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
Foto: YouTube
