Hiroşima a fost de mult

Anul acesta, pe 6 august, la manifestaţiile pacifiste din toată lumea, nu s-au prea auzit voci cerînd punerea în discuţie a programelor nucleare din Iran şi Coreea de Nord. S-au comemorat bombele de la Hiroşima şi Nagasaki, prin afirmaţia, reluată ca într-un rit, că Statele Unite au procedat la intimidarea întregii lumi, provocînd victime şi distrugeri inutile pentru victoria din cel de-al doilea război mondial. La adăpostul condamnărilor, noi şi noi guverne îşi fac loc în clubul posesorilor de arme nucleare. E o modalitate de afirmare - probabil cea mai convingătoare - a ambiţiilor de putere regională: pentru Iran, faptul că ţări din regiune - India, Pakistanul şi Israelul - posedă acest tip de armament şi consecinţele ocupaţiei americane din Irak îi îndeamnă pe conducătorii ţării să-şi dorească un mijloc de descurajare pentru acţiunile celor care, fascinaţi de rezervele petroliere ale Teheranului, s-ar aventura în schimbarea regimului imamilor. Este una dintre motivaţiile administraţiei americane pentru situarea Teheranului pe Axa Răului, citînd intransigenţa autorităţilor în purtarea tratativelor pentru controlul activităţilor de îmbogăţire a uraniului, legăturile cu organizaţiile teroriste care ar putea transfera în realitate coşmarul unui atac cu un dispozitiv nuclear împotriva unui obiectiv occidental. Şi dacă diplomaţia de la Casa Albă a ajuns repede la convingerea că tratativele sînt nesincere, deci inutile, europenii au încercat tot timpul să obţină concesiile necesare pentru ca Agenţia de control a armamentului atomic să poată vizita din nou instalaţiile de la Ispahan, sigilate din 2004. Negociatorul-şef din partea Iranului a anunţat că ţara sa nu va înceta conversia uraniului, iar viitoarele convorbiri vor privi doar condiţiile în care Iranul îşi va relua activitatea la uzina pentru îmbogăţirea uraniului de la Nantanz. Discursul oficial face din poziţia intransigentă la aceste tratative un simbol al suveranităţii naţionale: e dreptul conducătorilor ţării să decidă construcţia unor surse de energie alternativă. Conducătorii altor ţări - de aproape sau de departe - nu se pot împiedica să observe că, în materie de energie, Iranul se poate uşor dispensa de "atomul civil": rezervele de gaz natural situează Iranul pe locul doi în lume, iar cele de petrol - pe locul patru. Cînd preţul barilului de petrol a ajuns la 60 de dolari, e însă lesne de crezut că Iranul poate cumpăra orice echipament vrea, de unde vrea. După ce, cu un gest simbolic, autorităţile iraniene au rupt sigiliul instalaţiei unde experţii bănuiesc că se produce uraniul îmbogăţit necesar echipamentelor militare, ameninţările cu războiul, fluturate de preşedintele Bush, au căpătat un alt contur, iar negociatorii europeni au început şi ei să agite perspectiva discutării datelor la Consiliul de Securitate ONU şi a propunerii de sancţiuni. De fapt, Iranul nu are de ce să se teamă. E puţin probabil că, înainte de a ajunge la un rezultat care să justifice atacul împotriva Irakului, Statele Unite s-ar angaja într-o nouă acţiune militară. Cîteva dintre ţările din conducerea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică au vîndut şi vor să mai vîndă echipamentul necesar înarmării nucleare a Iranului. Chiar dacă la acest nivel s-ar putea obţine un acord, e şi mai puţin probabil că s-ar putea obţine o rezoluţie a Consiliului de Securitate: China şi Rusia, ostile echilibrului actual din regiune, ar putea să facă uz de dreptul lor de veto. Înarmarea nucleară a Iranului se va produce conform intenţiilor conducătorilor săi: ei au mijloacele necesare pentru a intra în clubul select al posesorilor de arme nucleare, al celor care dictează comportamentul vecinilor lor direcţi şi respectul celor de mai departe. Tratatele de nediseminare rămîn valabile pentru cei care nu au destui bani pentru a le încălca. Pacifiştii acţionează acolo unde ei pot influenţa opinia publică, deci în ţările unde - bine sau rău - funcţionează democraţia. Nu e cazul Iranului şi al Coreei de Nord. Dacă Iranul îşi foloseşte cu abilitate bogăţia rezervelor petroliere pentru a-şi atinge ţelul, Coreea de Nord a transformat sărăcia extremă într-o armă: concesiile temporare se fac doar în schimbul ajutorului economic. În felul acesta, armele cele mai primejdioase ajung în mîinile celor mai dispuşi să le folosească.