Hipnotică pastelare

Începusem de vreo 15-20 de minute, cînd s-a deschis ușa. Un domn pe care nu îl cunoșteam, cu o servietă în mînă, a intrat, a înclinat din cap, s-a apropiat de catedră, a adunat tot ce aveam pe ea, catalog, fișe, schițe, mi-a lăsat doar manualul, apoi s-a așezat în ultima bancă. Mi-am dat seama cine este, deși nu-l văzusem niciodată. Devenisem profesor în acel sat de vreo cîteva luni abia și interacționasem doar cu inspectoarea de limba și literatura română, care mă privise lung cînd mersesem la început de septembrie să întreb dacă nu are să-mi dea vreun post (toată vara, după terminarea facultății, o lălăisem pe la mare și pe la munte): „Am 12 ore de română și șase de muzică în Luna de Sus. Te duci?”. Știam, însă, că mai este un inspector de română: Mircea Breaz. El trebuia să fie, desigur. Așa era. Am tras aer în piept și mi-am continuat ora. Nu voi uita niciodată: eram la poezia „Vara“ de George Coșbuc, clasa a VIII-a: „Priveam fără de țintă-n sus – / Într-o sălbatică splendoare / Vedeam Ceahlăul la apus...“. A rămas în inspecție toată ziua, vreo patru-cinci ore, română și muzică. Era o inspecție inopinată, un microbuz cu mai mulți inspectori pornise pe o rută și oprise din sat în sat, lăsînd la porțile școlilor cîte un inspector. Orele mi-au ieșit bine. Am avut parte, apoi, de o analiză de vreo oră-două. Nu-mi aduc aminte să fi primit critici, săpuneli, doar sfaturi. Aveam planuri de lecții, mă pregătisem, nu mă făcusem de rușine, chiar dacă nu știusem nimic dinainte despre această descindere.

A doua inspecție care mi-a fost făcută a avut loc după vreo doi ani. După anul în care am fost în Luna de Sus am dat concurs și am prins post în Cluj-Napoca, la un liceu. Era postul tocmai eliberat de noul inspector de limba română, care se transferase. Preluase funcția de inspector după plecarea la universitate a celuilalt care mă inspectase, Mircea Breaz. Dar am mers în armată șase luni și am revenit la catedră de-abia după. Postul nu mai era deja întreg, primisem completare în alt liceu, la seral. Noul inspector, Aurel Bodiu, mi-a venit în inspecție pentru că mă înscrisesem la examenul pentru definitivat. Urma să susțin două inspecții a cîte patru ore. La prima dintre ele a venit tot neanunțat. Nu-mi aduc aminte ceva deosebit legat de această inspecție, a ieșit bine, eram pregătit, aveam documentele puse în ordine. A doua inspecție, care avea rol mai important, a fost, este adevărat, anunțată. Atunci am pregătit setul cu toate planurile de lecții de la începutul activității mele didactice și un portofoliu cu tot ce mai făcusem între timp. Mi-a rămas o amintire de la acea inspecție pe care mereu o povestesc cu amuzament. La analiză a participat și directorul, om blajin și de treabă, inginer fără prea multe legături cu literatura. Cum făcusem o lecție pe „Zburătorul” lui Heliade Rădulescu, la analiza versului „Și, cobe, cîteodată tot cade cîte-o stea“, directorul a comentat: „Cobe este un oraș în Japonia!”. Inspectorul, după cîteva secunde de tăcere, i-a replicat: „Taci, Vasile!”.

De atunci încoace am avut multe inspecții, cele pentru gradul II, cele pentru gradul I și apoi altele, pînă în timpurile din urmă. Cred că ultimele mi-au fost făcute acum vreo doi ani, cînd aveam normă întreagă la catedră. Mi-a venit inopinat directorul adjunct la o clasă de a IX-a, la o lecție care a ieșit minunat, și în același an mi-a mai venit directoarea, la niște ore la care eram asistat și de Ioana Avădani, directoarea din acel timp a Centrului pentru Jurnalism Independent, cu scopul de a mă integra în programul de formare a profesorilor care infuzează educație media. 

Unde vreau, de fapt, să ajung? Am fost și eu în sute de inspecții, ca inspector școlar sau ca profesor metodist. Există, legată de inspecții, o întreagă isterie a anxietății. Pe vremuri, era o practică să se facă inspecțiile inopinat. Dar în vremuri mai recente (și mai democrate) s-a abandonat cu totul această practică. Iar profesorii se stresează pentru cîte o inspecție de parcă ar fi un capăt de lume. Din punctul meu de vedere, inspecțiile inopinate ar trebui să predomine. Desigur, exceptînd cazurile specifice, a doua inspecție de specialitate la definitivat, inspecția specială de la gradul I și poate cea specială de la gradul al II-lea, care necesită pregătiri de documente ce nu pot fi verificate inopinat. Dar o inspecție obișnuită nu ar trebui nici anunțată, nici nu ar trebui să streseze. Eu, cînd merg într-o inspecție, nu mă aștept să văd hipnotice pastelări ale unor decoruri fabuloase. Mă aștept să văd normalitatea acelui professor. Care uneori poate să fie o hipnotică pastelare. Dar poate să fie și o corectă, decentă fotografie de profil. Prefer să văd nu un scenariu artificial, ci normalitatea, fie strălucitoare, fie cu nevoi de retuș. Și culmea este că de multe ori, chiar știindu-se că vine inspecția, deci fiind pregătit un scenariu artificial, tot vezi în țesătura lui găurile și minusurile care caracterizează prestația cotidiană. În fond, o inspecție ar trebui să fie doar ocazia pentru ca această prestație să fie îmbunătățită de pe urma unor sfaturi și a unor îndrumări. Nu o ocazie pentru o scenetă care maschează realitatea. 

Desigur, mai este ceva ce trebuie subliniat. Pentru ca inspecțiile să poată să se încadreze în zona acestui obiectiv, al unei bune colaborări și creșteri profesionale fără stres sau tensiune, dar și fără artificialitate, este important ca aceia care fac aceste inspecții, profesori metodiști sau inspectori, să nu genereze ei înșiși stres și tensiune, ci să transmită sentimentul empatiei, astfel încît profesorul inspectat să se simtă în siguranță. Să se simtă încurajat. Știu că există cazuri în care aceste inspecții se lasă cu mese, cu mașini trimise după inspector sau metodist. Și nu vreau să se creadă că generalizez, pentru că, în Cluj, colegii mei știu că nu susțin astfel de practici. Dar întreaga mentalitate despre aceste experiențe ar trebui să se schimbe. Astfel încît nici profesorul inspectat să nu aibă impresia că are în fața lui altceva decît un coleg mai experimentat care îi poate oferi un sfat, nici inspectorul sau metodistul să nu aibă impresia că are în fața lui altceva decît un coleg care are nevoie de sprijin, de sfaturi sau poate doar de felicitări. Să nu se vadă dintr-o parte un z(m)eu care trebuie îmbunat cu ofrande, iar din altă parte un inferior care poate fi jumulit. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.