Hiperpreşedintele

Energia campaniei electorale nu a dispărut după petrecerile prilejuite de victorie. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, îşi ia în serios toate promisiunile deodată, anunţă, propune, confirmă, testează, îi atrage de partea lui pe toţi adversarii despre care crede că i-ar putea fi de folos. De abia a trecut şocul provocat de numirea lui Bernard Kouchner la ministerul de Externe şi a început campania pentru susţinerea numirii altui lider socialist, Dominique Strauss-Kahn, în postul de preşedinte al Fondului Monetar Internaţional. Ziarul Le Figaro relatează că la o reuniune a activiştilor din partidul preşedintelui, UMP, şedinţă cu 600 de participanţi, condusă de prim-ministrul François Fillon, un membru al Consiliului naţional ar fi spus: "aş vrea şi eu să fiu secretar de stat, dar e evident că nu sînt din partidul potrivit". Pentru pălmaşii campaniei, deschiderea spre stînga iniţiată de Sarkozy nu e prea uşor de acceptat. Mai ales că nu e atît vorba despre idei, cît despre oamenii din tabăra adversă, promovaţi pe nişte posturi la care poate că nici n-ar fi visat dacă victoria ar fi aparţinut candidatei lor. Fillon a răspuns: "Deschiderea consolidează imaginea unei Franţe care a întors spatele luptei de clasă, ideilor binare, soluţiilor de-a gata. Deschiderea împrospătează democraţia". Deocamdată, Sarkozy asigură "prospeţimea" prin propria sa prezenţă. Văzîndu-l la şedinţa miniştrilor de Finanţe din Uniunea Europeană, un oficial britanic s-a întrebat dacă miniştrii lui sînt simple marionete. De fapt, Sarkozy avea de apărat o decizie importantă pentru economia franceză: ţara lui nu-şi va putea reduce deficitul bugetar pînă la termenul promis anterior. Reducerea taxelor cu 15-20 de miliarde de euro pe an - promisiune electorală necesară pentru stimularea economiei - va da roade probabil în anul 2010, dar cel mai sigur, în 2012. Oficialii europeni au acceptat fără prea multe mofturi argumentele lui Sarkozy prin care acesta "îşi lua angajamentul" să încalce regulile clubului european. Este aceasta o dovadă că dincolo de aranjamentele teoretice sofisticate pentru stabilirea unor norme comune, pragmatismul cîştigă: reformele economice anunţate şi documentate de preşedintele Franţei promit o relansare importantă nu doar pentru Franţa, ci şi pentru UE. Dacă nesocotirea regulilor va duce la relansarea unei puternice creşteri economice în Franţa, s-ar uşura integrarea noilor ţări membre şi în felul acesta şi discuţia despre principii va fi mai uşor de dus. Dar dacă ţările puternice îşi asumă dreptul de a schimba regulile de cîte ori le convine, lor şi doar lor, Uniunea Europeană rămîne europeană, dar nu Uniune. Menţinerea deficitului bugetar francez pînă în 2012 subminează independenţa Băncii Centrale Europene şi demoralizează populaţia ţărilor cărora li se impun sacrificii pentru a se menţine în zona euro. Referendumurile prin care francezii, dar şi olandezii au respins proiectul Tratatului Constituţional au obligat toate ţările membre să-şi regîndească poziţia faţă de regulile acceptate pînă atunci sau pe cale de a fi acceptate. Este probabil una dintre motivaţiile opoziţiei oficialilor polonezi la acceptarea mecanismelor de vot. Va fi probabil baza pentru motivaţiile ulterioare ale diferitelor ţări doritoare să-şi apere statutul sau importanţa în cadrul Uniunii. Prezenţa lui Sarkozy la reuniunea miniştrilor de finanţe europeni nu a fost o manifestare a unui super-ego, dorinţa de a pune pe numele lui tot ceea ce se întîmplă în ţară. Preşedintele se grăbeşte pentru că are vechime în politică şi ştie: ceea ce nu se face în primele luni ale mandatului, ori nu se mai face, ori are de întîmpinat împotriviri mortale pentru orice proiect. Decis să diminueze sărăcia (mai precis diferenţele), să introducă măcar cîteva dintre universităţile franceze în topul celor 40, să regleze incendiara problemă a imigraţiei, Sarkozy are un vast şantier în faţă şi acesta poate fi unul dintre motivele care îl determină să-şi caute susţinători printre foştii adversari şi nu să-şi transforme aliaţii în adversari. Iese din această schemă, atît de înţeleaptă, procedura judiciară îndreptată împotriva fostului prim-ministru Dominique de Villepin, presupus a fi pus în circulaţie false liste de conturi în străinătate şi pe numele lui Sarkozy. Dar, în Franţa, justiţia este independentă, ceea ce împrospătează democraţia.