Helsinki a murit de mult

După evenimentele care au zguduit Caucazul la începutul lui august, probabil că cea mai importantă concluzie care se impune este că sistemul OSCE de menţinere a păcii a devenit inutil. Trupele ruseşti, zise "de menţinere a păcii", aflate în Osetia şi în Abhazia erau, de fapt, gata să declanşeze un război în toată regula. Ele nu păzeau o pace, ci pregăteau un război. Iar OSCE, deşi are sute de observatori în zonă şi deplină legitimitate în oprirea "dezgheţării" conflictelor îngheţate, nu a putut nimic. Mai mult, nici nu a zis nimic. Vreme de atîţia ani, a tăcut. Informaţiile din teren indicau clar că trupele ruseşti din regiune numai trupe de menţinere a păcii nu sînt, iar observatorii militari de pe teren raportau tot timpul că ruşii provoacă. O discuţie serioasă pe acest subiect nu a putut avea loc niciodată în cadrul OSCE dintr-un motiv simplu: Rusia e parte a organizaţiei care decide cu unanimitate. În opinia mea, războiul din Georgia ne arată că cei care sperau că Europa se va bucura de un sistem de securitate "cooperativ", cu Rusia parte integrantă, ar trebui să se deştepte din visul lor frumos. Rusia nu poate furniza securitate, ci, dimpotrivă, numai insecuritate. Ideea că securitatea e un joc de sumă nulă, în care Rusia e sigură numai dacă ţările din jur sînt nesigure, domină gîndirea geo-politică de la Kremlin, de secole. Prin urmare, Europa nu poate avea decît un singur sistem de securitate, cel bazat pe echilibrul puterilor, iar echilibrarea puterii ruse nu se poate realiza decît prin întărirea pînă la integrare a relaţiei transatlantice. Nu ne întoarcem la războiul rece, căci elementul ideologic a dispărut din confruntare, iar UE şi NATO au ajuns la Marea Neagră. Dar echilibrul puterilor, idee cu origini antice, mi se pare că rămîne perfect validă în condiţiile în care Rusia nu a ieşit, ca gîndire geo-politică, din secolul al XIX-lea. O putere clasică nu poate coopera cu puteri postmoderne. Terenul comun în acest defazaj istoric mi se pare că rămîne cel al experienţei istorice comune. Doar revenirea la sistemul echilibrului puterilor ne va asigura pacea necesară sporirii prosperităţii. Războiul din Georgia a arătat, de fapt, că întregul sistem de securitate european clădit pe temeiul Actului Final de la Helsinki este caduc. De aceea, cînd citează principii fundamentale, precum cel al integrităţii teritoriale, preşedintele Băsescu ar trebui să se refere direct la prima sursă de drept internaţional, Carta Naţiunilor Unite (art. 2 al. 4: "Toţi membrii trebuie să se abţină în relaţiile lor internaţionale de la folosirea forţei sau ameninţarea cu folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a oricărui stat..."), şi nu la Actul Final de la Helsinki. Cînd a fost adoptat de ţările participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care a avut loc la Helsinki în iulie-august 1975, faimosul Act Final constituia unul dintre cele mai importante documente politico-diplomatice care articulau ordinea continentală în contextul războiului rece. Semnatarii erau mai toate ţările aflate de o parte şi de alta a Cortinei, vedetele fiind, evident, Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Acest Act Final cuprindea prevederi convenabile tuturor părţilor războiului rece şi a fost, probabil, cea mai mare realizare a unuia dintre cele mai interesante episoade ale relaţiilor postbelice dintre Est şi Vest, faimoasa "destindere". Iată ce scrie Henry Kissinger, secretar de stat al SUA la momentul Helsinki, despre Conferinţa care a produs Actul Final: "Acest uriaş proces diplomatic s-a născut din sentimentul de insecuritate adînc înrădăcinat al Moscovei şi din setea ei nestinsă pentru legitimitate. Chiar dacă era în curs de a clădi o enormă structură militară şi deţinea controlul asupra unui mare număr de state, Kremlinul acţiona ca şi cum avea permanentă nevoie de asigurări... Uniunea Sovitetică cerea tocmai ţărilor pe care le ameninţase timp de decenii şi pe care le condamnase la lada de gunoi a istoriei o formulă prin care să-şi poată consacra achiziţiile. În acest sens, Conferinţa pentru Securitate în Europa a devenit substitutul lui Brejnev pentru Tratatul de Pace german pe care Hruşciov nu reuşise să îl smulgă cu ultimatumul său asupra Berlinului şi o solidă confirmare a statu quo-ului postbelic... După o perioadă de ambivalenţă, administraţia Nixon a căzut de acord cu proiectata conferinţă. Recunoscînd faptul că sovieticii aveau propria agendă, noi am întrezărit totuşi o oportunitate pe termen lung". Aplicarea sa a fost, de la bun început, obiect de dispută. După semnare, retrase din nou în spatele baricadelor ideologice, Statele Unite puneau un accent deosebit pe Principiul VI al acordului final (respectarea drepturilor fundamentale ale omului), iar URSS pe Principiul VII (integritatea teritorială, inviolabilitatea frontierelor). Numai că, după 1990, multe graniţe s-au modificat în Europa, iar extinderea UE, în paralel cu aprofundarea integrării europene, a plasat Actul Final de la Helsinki în desuetudine. De la spulberarea fostei Iugoslavii la secesiunile care constituie miezul "conflictelor îngheţate", istoria merge într-o direcţie care arată clar că sistemul de la Helsinki nu mai are nici o relevanţă. Iar ca ultimă lovitură, iată, s-a dovedit că instituţiile dezvoltate în spiritul său, acela al securităţii cooperative, nu mai pot funcţiona. Comportamentul rusesc în Osetia aruncă OSCE în ridicol. Izbucnirea conflictului indică, logic, că mecanismele de prevenire nu funcţionează. Atunci, de ce le mai perpetuăm? De ce ne încăpăţînăm să credem că soluţia securităţii Europei este de natură cooperativă? Istoria arată că, de cîte ori lumea s-a prăbuşit, cauza a fost o imensă carenţă de luciditate a liderilor politici. Pentru a evita o nouă prăbuşire a lumii, Europa trebuie să îşi învingă, mai întîi, două stări. Prima, frica evidentă de Rusia. Prudenţa excesivă în faţa răului declanşat în forma unui război este, de fapt, teamă. A doua, acest soi de secretă admiraţie şi aprobare a acţiunilor Rusiei, pentru că sînt antiamericane.