Greva europeană de la Dacia
La ora la care apare această revistă, conflictul social de la Dacia poate că s-a încheiat. Din motive de tipar, articolul trebuie trimis cu două zile înainte, deci nu ştiu ultimele evoluţii, nu ştiu dacă tribunalul din Piteşti a declarat sau nu greva ilegală sau dacă sindicatele au ajuns la o înţelegere cu conducerea. Datele de care dispuneam la ora scrierii articolului, marţi dimineaţă, arată că poziţiile rămîn divergente: reprezentanţii sindicatelor nu au renunţat la nici un leu din mărirea pe care o cer, în timp ce conducerea aplică politica paşilor mărunţi; după o propunere de 19% s-a ajuns la 20%, apoi la 21%, conducerea Dacia estimînd în acelaşi timp că solicitarea sindicatelor e "nerealistă". Chiar dacă nu ştim finalul grevei, cîteva concluzii tot pot fi trase. E pentru prima dată cînd un conflict de muncă într-o întreprindere privată durează atît de mult. În plus, în aceeaşi perioadă au mai fost şi altele: greva la Bergenbier sau protestele de la Arcelor Mittal. Angajaţii cer, cu toţii, lefuri mai mari. Motivele pot fi lesne de înţeles. În primul rînd, costul vieţii în România se apropie din ce în ce mai mult de cel european. Unele produse de bază, cum ar fi laptele sau carnea, costă cîteodată mai mult decît în supermarket-uri din Franţa sau Germania. Costul întreţinerii unui apartament de trei camere pe timp de iarnă e mai mare decît în majoritatea ţărilor vestice. Şi exemplele pot continua. E vorba apoi de raportul cerere-ofertă. Numărul muncitorilor a scăzut. E nevoie de peste trei sute de mii de oameni în construcţii. Greviştii au astăzi opţiuni pe care nu le aveau pînă de curînd: pot pleca să lucreze în străinătate sau îşi pot schimba locul de muncă cu multă uşurinţă. Un studiu al companiei specializate în servicii pe piaţa muncii, Manpower, arăta recent că 43% dintre întreprinderile româneşti au de gînd să facă angajări în perioada următoare, România clasîndu-se astfel pe primul loc în topul ţărilor europene şi pe locul doi în lume, după Singapore. În cazul grevei de la Dacia, sindicaliştii şi-au surprins angajatorii cerînd o mărire de peste 60%. În procente, suma pare colosală. Cînd afli însă că e vorba de o creştere de la ceva mai puţin de 300 de euro net, la ceva mai mult de 400, creşterea nu ţi se mai pare enormă. Ca urmare, ambele părţi par că au dreptate. Sindicaliştii, cînd spun că nu mai acceptă salarii atît de mici, dar şi conducerea întreprinderii care se gîndeşte că o mărire cu 60% ar putea fi o sinucidere economică. Ce ar însemna dacă mîine muncitorii Renault din Rusia, Maroc, America Latină sau chiar Franţa ar cere majorări de peste 50%? Renault ar da faliment. Greva de la fabrica din Piteşti a fost îndelung mediatizată de presa franceză şi occidentală. Pentru muncitorii din Vestul continentului, situaţia de la Piteşti ar putea însemna începutul sfîrşitului unui coşmar: cel al delocalizărilor (sau al relocărilor). De ani de zile, una dintre temele predilecte ale dezbaterilor sociale din Vest este mutarea întreprinderilor în Estul Europei, din cauza salariilor mai mici pe care le primesc angajaţii locali. Se încheie însă acest coşmar dacă firmele nu mai vin în România, Bulgaria sau Polonia ca urmare a creşterii rapide a salariilor? Pe o piaţă mondializată, nu e deloc sigur că firmele se vor întoarce în "ţara mamă". E mai probabil că vor căuta alte locuri mai ieftine unde să producă. Cîte maşini/telefoane/aparate electrocasnice nu se pot produce în Africa, de exemplu, viitoarea destinaţie a delocalizărilor? Revenind la Dacia, aş nota, în final, cîteva aspecte surprinzătoare pentru colegii din presa franceză care au venit să relateze evenimentul. E vorba, în primul rînd, de solicitarea sindicatelor: 550 de lei, pentru toată lumea, de la primul la ultimul angajat, nu pare o revendicare cu solide baze economice. Modul de acţiune al conducerii a fost perceput ca fiind un joc dublu: pe de-o parte, conducerea s-a declarat deschisă pentru negocieri, pe de alta, a introdus imediat o acţiune în justiţie împotriva sindicatelor. Aluziile încă din prima zi la mutarea întreprinderii în Rusia sau în Maroc nu au fost nici ele de cel mai bun efect. În fine, un coleg de la un ziar de stînga mi-a spus că a fost mirat de felul în care se decide zilnic prelungirea grevei: în Franţa, decizia e luată după o întîlnire a tuturor greviştilor care votează sau nu continuarea. În România, liderul de sindicat era cel care venea şi îi informa pe salariaţi că "nu s-a acceptat ce am vrut, deci greva continuă". Obiceiuri şi obiceiuri.
