Gorobete
Cuvîntul familiar-argotic gorobete, neînregistrat de dicţionarele noastre generale, este destul de răspîndit. În Dicţionarul de argou al limbii române (din 2006) al lui George Volceanov, substantivul masculin apare cu definiţia (discutabilă): „persoană credulă, ușor de înșelat sau furat“; explicaţii similare se găsesc în dicţionarul de argou al lui Traian Tandin şi în cel al Ninei Croitoru Bobârniche. Ca în multe alte cazuri, definiţia surprinde doar una dintre posibilităţile de actualizare ale unui sens mai general. Cuvintele familiar-argotice, pentru care circulaţia orală e caracteristică, sînt greu de fixat în definiţii exacte, sensul lor variind destul de mult. Mi se pare mai corect să descriem cuvîntul gorobete ca termen generic de desemnare a persoanelor, ca sinonim marcat stilistic pentru om, ins, individ, tip, gagiu etc., cu o notă depreciativ-ironică variabilă, accentuată sau atenuată în funcţie de context. Termenii de desemnare generică a persoanelor – în permanentă reînnoire – au în registrul familiar-argotic inevitabile conotaţii depreciative, pentru că apar în contexte care presupun indiferenţa („un ins oarecare“) asociată cu dispreţul („un prost oarecare“) şi în care vorbitorul îşi manifestă ostilitatea caracteristică faţă de toţi indivizii din afara sa şi a grupului său. Ceea ce nu împiedică folosirea lor glumeaţă chiar faţă de persoanele apropiate.
Contextele în care apare astăzi gorobete nu au ca notă stabilă naivitatea. Gorobeţii pot fi agresori, chiar infractori – „adică te pomeni că gorobetele nu avea nici o vină“ (hotnews.com, într-un comentariu despre un bătăuş); „gorobetele are tupeu“ (cafeneaua.com); „aici iau bătaie gorobeţii care fură din vagoane“ (wikimapia.org); „pînă acum, cînd se întîlneau două găşti de gorobeţi, se lăsa cu capete sparte şi mîini rupte“ (g4media.ro). Cel mai adesea, termenul gorobete este pur şi simplu echivalentul lui tip, desemnînd insul generic – „să ştie tot gorobetele ce şi cum“ (bursa.ro) –, particularizat în funcţie de context: „gorobeţii de la service“ (clubaudi.ro); „gorobeţii din echipa mea“ (forum.softpedia.com); „gorobeţii de la Poliţia Rutieră“ (forum.peundemerg.ro); „e drept că frînează prost, dar scîrţîie atît de tare, încît te aude de departe gorobetele din drum şi se dă la o parte“ (loganclub.ro) etc. Cuvîntul e folosit, cu intenţie glumeaţă, şi în legătură cu membrii familiei unei persoane: „Ți-am văzut gorobeţii“ (desprecopii.com).
În literatură, cuvîntul e atestat mai demult şi a devenit probabil familiar unor cititori ai Gropii lui Eugen Barbu, unde sensul „naiv“ chiar se potriveşte, în context fiind vorba de victimele furturilor şi ale înşelătoriilor: „loc prielnic de uşurat gorobeţi“; „gorobetele scotea doi lei şi-i aşeza în palma celui tînăr“. Autorul a folosit însă termenul, în alt roman, şi cu sensul său generic, ca formulă de adresare: „Parcă mai bun ar fi un rom, acolo, ce ziceţi, gorobeţilor?“ (E. Barbu, Unsprezece, 1956). Există cel puţin o atestare anterioară, în romanul din 1947 al lui Neagu Rădulescu, Napoleon fugea repede; „Păi ăsta este un buletin nepredat. Ce mi‑l arăţi mie. Arată-l gorobeţilor!“. Numeroase alte exemple se pot găsi în proza literară din deceniile ulterioare: „trebuia să fiu «gelos» pe vreun gorobete“ (Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze), „Gorobete, ai o ţigară?“ (Stelian Tănase, Luxul melancoliei) etc. Cuvîntul a devenit şi mai cunoscut prin titlul unui serial TV şi al unui spectacol de comedie – Ai lu’ Gorobete. Ca şi moromete („epitet dat unui om leneş“, în Dicţionarul limbii române – DLR), gorobete funcţionează şi ca poreclă, devenită nume de familie.
În dicţionarul-tezaur al Academiei (Dicţionarul limbii române – DLR), cuvîntul gorobete nu este înregistrat, dar există un corobete, „vierme, larvă“; „coropişniţă“, precum şi coroblete, „poreclă dată ţăranilor de la cîmp“, forme pe care dicţionarul etimologic (DELR) le apropie de corobaie, „scorbură, trunchi găunos“. E foarte posibil ca gorobete şi corobete să fie variante ale aceluiaşi cuvînt. În Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu (din 1967), corobete este explicat ca „poreclă dată unui om mare, gros, mătăhălos; mărginit, prost“.
Cuvîntul are aceeaşi terminaţie cu a derivatelor depreciativ-ironice formate cu sufixul -ete, caracteristic graiurilor sudice (din Oltenia, estul Munteniei şi Banat) şi extins în limbajul non-standard. Seria depreciativelor cuprinde mai vechile nătăflete, motoflete, tontolete, dar şi mai noile coclete sau sclavete. Cuvintele cu terminaţia -ete au mai multe surse; în unele cazuri, provin pur şi simplu din refacerea unui singular pornind de la o formă de plural. Aşa cum a arătat Al. Graur, într-un articol din 1934, un substantiv în -eţ sau -et, cu pluralul -eţi, îşi poate reface un singular în -ete. Din asemenea cazuri, -ete s-a desprins ca sufix autonom, capabil să formeze cuvinte noi.
Gorobete nu este un derivat transparent, analizabil. E însă un cuvînt destul de frecvent în limbajul colocvial-argotic şi în prelucrările sale literare, meritînd deci să intre şi în dicţionarele generale.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
