Goana neîntreruptă după prestigiu
Miliardarii nu sînt obișnuiți să stea la coadă, mai ales cînd afară e arșiță. Dar Art Basel, cel mai influent tîrg de artă din lume, suscită adesea o agitație nebună la ora 11 dimineața, în ziua deschiderii, cînd cei mai bogați și mai pasionați cumpărători se întrec să cumpere opere de artă rare sau să descopere o lucrare de negăsit care le lipsește din colecție. Ediția din acest an, recent încheiată, a găzduit 284 de galerii din 36 de țări și a expus 3.200 de artiști contemporani.
Indicele Mei Moses al Sotheby’s, indicatorul cea mai fiabil al prețurilor artei, a crescut de opt ori de-a lungul celor cinci decenii de la inaugurarea Art Basel în 1970. În 2017, prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman a ajuns pe prima pagină a ziarelor din toată lumea, după ce a plătit 450 de milioane de dolari pentru lucrarea „Salvator Mundi” a lui Leonardo da Vinci, cea mai scumpă pictură vîndută vreodată.
Legea cererii și a ofertei sugerează că prețurile artei ar trebui să crească în continuare. Din punctul de vedere al ofertei, faptul că majoritatea celor mai faimoși artiști au murit și că muzeele și colecționarii pe termen lung achiziționează cele mai valoroase lucrări de artă înseamnă că „stocul disponibil” e în scădere constantă. În plus, fiecare operă de artă e în mod esențial un monopol, avînd în vedere unicitatea ei inerentă.
Din punctul de vedere al cererii, a te afla în posesia unei lucrări făcute de un artist celebru a devenit simbolul absolut al prestigiului. A cumpăra un ceas Patek Philippe, un Bentley sau chiar un domeniu de lux în regiunea Hamptons nu înseamnă, pînă la urmă, nimic, în comparație cu a cumpăra un Picasso. Cheltuind 100 de milioane de dolari pentru o pictură, colecționarii semnalează capacitatea lor de a dedica o sumă colosală de bani pentru un obiect care nu va genera niciodată dividende sau rente. Plăcerea lor e completă atunci cînd un rival cumpără o piesă din colecția lor la un preț chiar mai mare.
Dar există semne că piața s-ar putea schimba. După criza financiară din 2008, Art Basel a devenit un indicator-cheie al situației celor super-bogați și, prin urmare, al creșterii inegalității averii globale. Odată cu sporirea cu 380% a averii miliardarilor începînd din 2009, vînzările de artă au crescut vertiginos, cu o augmentare de 700% a vînzărilor care depășesc 10 milioane de dolari.
Cu doar un deceniu în urmă, Benjamin Mandel – pe atunci, economist la Banca Federal Reserve din New York – a început să studieze piața de artă. La început, a crezut că piața creștea într-un ritm care nu poate fi susținut pe termen lung, deoarece prețurile creșteau mai rapid decît PIB-ul global. Dar, privind în profunzime, Mandel a observat că piața bele-artelor nu reflectă situația economiei globale în întregul ei, ci numai o parte din ea. Pe scurt, e o piață creată de către și pentru cei super-bogați, iar miliardarii joacă după alte reguli decît restul lumii.
Logica lui Mandel era clară. În condițiile în care populația cumpărătorilor ultra-bogați și averile lor cresc mult mai repede decît oferta disponibilă, piața de artă reflectă creșterea inegalității averii. Ținînd cont de asta, nu ar trebui să ne mire faptul că unii dintre cei mai mari colecționari din lume sînt totodată și cei mai bogați investitori ai planetei, precum Ken Griffin, directorul general Citadel, David Bonderman, partener fondator al TPG, și Steve Cohen, directorul general al Point72.
Dar tendințele recente au pus sub semnul întrebării teza lui Mandel. În ciuda creșterii vertiginoase a numărului miliardarilor, achizițiile și prețurile de artă stagnează. La Art Basel, starea de spirit de anul acesta a fost mai degrabă de anxietate, comercianții de artă umblînd din sală în sală în căutarea unui răspuns. Unii au speculat că starea pieței de artă indică un declin al încrederii, în rîndurile celor mai bogați oameni din lume. Atunci cînd economia prosperă, colecționarii sînt în mai mare măsură înclinați să investească în artă și să recurgă la efectul de pîrghie (leverage), mai ales cînd costurile de împrumut sînt joase. Dar aceste dinamici se pot schimba rapid în timpul recesiunilor. Criza din 2008, bunăoară, a provocat o scădere a prețurilor de artă cu 60%.
Non-lichiditatea pieței de artă e notorie. Dat fiind că prețurile sînt stabilite de o mînă de cumpărători aflați departe, contracțiile pieței tind să fie bruște și abrupte. Aceiași colecționari care erau dornici să cumpere, cînd prețurile erau în creștere, sînt dintr-odată reticenți să oferteze, atunci cînd prețurile scad. Crash-ul pieței de artă de la începutul anilor 1990, precedat de crahul bursier din 1987 și de spargerea bulei japoneze a prețurilor activelor, este un bun exemplu.
Creșterea prețurilor necesită apariția de noi cumpărători, ceea ce îi face pe unii comercianți consacrați să se teamă că piața a ajuns într-un un punct de epuizare. După cum mi-a spus un reputat galerist, „cu cît prețurile sînt mai mari, cu atît aerul e mai rarefiat”. Și nu e vorba de o lipsă de inițiativă. Galeria multinațională Gagosian s-a extins la 21 de filiale, iar galeria rivală Hauser&Wirth deține 18 spații expoziționale, inclusiv amenajări pentru un stil de viață retras, în Somerset și Menorca, gîndite să atragă investitorii bogați. Ambele galerii dispun de un numeros personal de vînzări și își promovează activ propriii artiști. Dar potențialii noi clienți călătoresc mai puțin și sînt costisitor de atras. Între timp, chinezii, cumpărători marginali importanți din punct de vedere istoric, s-au repliat, pe fondul tendinței de deglobalizare.
Investitorii tind să elaboreze narațiuni liniștitoare precum „pivotul Powell” [anunțul făcut de Jerome Powell, președintele Federal Reserve (FED), despre contracararea inflației printr-o trecere bruscă la o politică monetară mai strictă – n. trad.] și „opțiunea Greenspan” („Greenspan put”) [strategia economică a fostului președinte FED Alan Greenspan de a salva investitorii bursei, în contextul unui declin al bursei de valori, injectînd lichidități în economie – n. trad.]. După cum observa economistul laureat al premiului Nobel Robert J. Shiller, prețurile pieței sînt adesea influențate de astfel de narațiuni și pot devia considerabil de la valorile fundamentale, făcînd posibile bule speculative.
În orice caz, evaluarea valorii fundamentale a artei reprezintă o provocare aparte, întrucît nu generează dividende și e lipsită de utilitate funcțională. Ceea ce îi determină pe participanți să acorde prea multă importanță tendințelor prețului. Creșterea prețurilor, după cum sugera Schiller, poate stimula sentimente pozitive și crea un ciclu autoalimentat care contribuie la formarea bulelor speculative. Alții însă susțin că adevărata valoare a artei nu e financiară, ci „pozițională” – altfel spus, ea conferă prestigiu.
Prestigiul e, evident, subiectiv. În timpul primei zile VIP a tîrgului Art Basel, bunăoară, Hauser&Wirth a anunțat cu fală vînzarea sculpturii din bronz „Spider IV” a lui Louise Bourgeois, pentru 22,5 milioane de dolari. Pentru unii, a plăti milioane de dolari pentru un păianjen sumbru din metal sugerează bogăție și un gust sofisticat. Pentru alții, e o gafă la fel de mare ca a purta un tricou Louis Vuitton sau a plăti bifa albastră Twitter. Mai mult decît să semnifice prestigiul, ar putea indica impresionabilitate și nesiguranță.
R. James Breiding e autorul volumelor Swiss Made: The Untold Story Behind Switzerland’s Success (Profile Books, 2013) și Too Small to Fail: Why Some Small Nations Outperform Larger Ones and How They Are Reshaping the World(Harper Business, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2023
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEȘU
