„Glumițe obosite”
Atitudinea critică a vorbitorilor față de umorul practicat de ceilalți este fixată într-o serie de formulele stereotipe de caracterizare, în etichete care alcătuiesc un fel de tipologie populară, nesistematică, a eforturilor (adesea zadarnice) de a produce rîsul. Din inventarul de formule se poate deduce ce anume contează, de fapt, pentru vorbitorul obișnuit, în evaluarea umorului. Chiar de la termenul care evocă generic actul de umor (nu numai verbal) ‒ glumă ‒, s-a format un diminutiv ambiguu, dar încărcat mai ales cu conotații depreciative: glumiță.
Judecata negativă cea mai generală este conținută în formula glumă proastă ‒ care se poate referi la foarte multe lucruri, inclusiv, metaforic, la unele care nu au nici o legătură cu umorul, exprimînd doar indignarea și disprețul vorbitorului față de o situație sau o persoană („preşedinta Comisiei Juridice din Senat a transmis că este «o glumă proastă» să citeşti pe site-ul Curţii Constituţionale a României că este nevoie de revizuirea Constituţiei pentru respectarea deciziilor CJUE”, adevarul.ro). Cînd se referă chiar la o intenție umoristică, formula glumă proastă poate transmite mai multe reproșuri: față de lipsa efectului comic (în mecanismul strict intelectual al surprizei, al incongruenței care provoacă rîsul) sau față de inadecvarea etică și emoțională, în cazul umorului care atacă, jignește sentimentele sau sensibilitatea interlocutorului. Atributul inițial expresiv, dar banalizat de multă vreme, al glumei proaste este o metaforă culinară: glumele nesărate sînt cele fără esența umorului sau fără (bun) gust. Calitatea inferioară este transpusă stereotip în formulele populare ale ieftinătății ca emblemă a lipsei de valoare: de doi lei („un adevărat concurs de glumițe de doi lei”, denisuca.com), de doi bani, de trei lulele, de duzină.
Umorul e o categorie extrem de dependentă de factori culturali și de context, ceea nu împiedică pe nimeni ‒ dimpotrivă! ‒ să-l supună unor judecăți extreme: fiecare consideră că grupul propriu gustă umorul cum se cuvine, dar ceilalți n-au simțul umorului, glumele lor sînt nereușite etc. Umorul fiind dependent de surpriză, e firesc ca judecata comună negativă cea mai răspîndită să fie acuzația lipsei de noutate. Unele sintagme sînt atestate de mai mult timp: glumele lipsite de spontaneitate și de invenție, repetate și banalizate, sînt răsuflate (etichetă care avea la bază echivalarea metaforică dintre umor și o băutură alcoolică). Reproșul banalității este formulat în ultima vreme printr-o etichetă nouă, destul de ingenioasă: adjectivul obosit ‒ „trîntesc aceleași glumițe obosite” (vice.com), „filmul, foarte slab, cu glumițe obosite, scenariu ciudat” (cinemagia.ro), „un colaj de glume obosite” (7lucruri.ro). Surpriza asocierii semantice din glume obosite constă în faptul că aceasta produce un fel de personificare nedusă pînă la capăt (decît în dezvoltări literale, care o remotivează: „Gest de mare omenie: D.B. i-a permis unei glume obosite să se odihnească la el acasă”, catavencii.ro). În același sens acționează și caracterizarea prin adjectivul expirat, la modă în limbajul tinerilor („fac glume obosite și foarte expirate!”, stiridecluj.ro) și care provine tot dintr-o metaforă alimentară, nu foarte diferită de vechiul răsuflat. Etichetele depreciative mai noi și mai vechi se pot asocia: „Glume nesărate și de prost gust ieri, la înmînarea cheilor de la apartamentele sociale din zona Grădinari (...). Cu siguranță, edilul a consultat un catalog de glume expirate” (bzi.ro).
Umorului (recunoscut ca intenție, nu ca efect) i se reproșează adesea lipsa de complexitate, apelul la mecanisme rudimentare. Simplicitatea vinovată este atribuită ironic vîrstei imature sau statutului social asociat cu lipsa abilităților intelectuale și a deprinderilor culturale. În primul caz, eticheta tipică e de grădiniță („glumițe de grădiniță”, ziaruldehunedoara.ro), dar pot fi invocate și vîrste ceva mai avansate: de clasa a doua, de licean, de adolescenți („Glumițe de băieți între șefii diplomațiilor rusă și americană: «mama nu mă lasă». Glume de adolescenţi între şefii diplomaţiilor rusă şi americană” (revista22.ro). Legarea umorului rudimentar, lipsit de subtilitate și chiar vulgar de o categorie socială sau profesională s-a fixat în momentul actual prin formula de autobază ‒ „umor trivial «de autobază»” (România literară, nr. 11, 2000); „Poker și alcool în cantonament, glume de autobază” (digisport.ro) ‒, destul de ingenioasă, în măsura în care trimite prin metonimie la o categorie de vorbitori, fără să-i numească direct. Sînt evocate și alte categorii socio-profesionale: „glumițe de cartier” (hotnews.ro), „glumițe de taxi” (actualdecluj.ro) etc. Unele sînt legate ad-hoc de anumite stereotipuri regionale: „Primarul a făcut glume de Dorohoi” (bzi.ro), „glume de Dorohoi şi Sălăjan” (pressalert.ro), „glumițe de C.A.P. vasluian” (adevarul.ro), „Primarul municipiului Iaşi: «Nu de glumițe de Teleorman are România nevoie acum»“ (rfi.ro).
Desigur, glumele mai pot fi jenante, penibile, debile, căznite și de multe alte feluri. Prin lipsa de noutate și de complexitate ‒ ceea ce vorbitorii par să considere defectele esențiale ale umorului nereușit ‒, glumele obișnuiau să fie răsuflate și nesărate. Paradigma culinară a fost parțial înlocuită de cea umanizată (muncitorească), în glumele obosite și de autobază.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
