Globalizarea şi invenţia pacientului perpetuu

Omul normal e pe cale de a deveni o raritate în societatea de astăzi, fiind înlocuit de pacientul perpetuu. Sîntem înştiinţaţi prin presă şi televiziune de numeroasele efecte negative ale extinderii societăţii de consum asupra stilului de viaţă. Globalizarea, pe lîngă aspecte discutabil pozitive, include şi mîncarea prefabricată cu zeci de ingrediente, consumul mare de fast-food şi cola, scăderea frecvenţei mersului pe jos, zgomotul şi poluarea agravate de numărul crescînd de maşini şi proliferarea incontrolabilă a deşeurilor: pungi, învelişuri, baterii, scutece şi multe alte obiecte de unică folosinţă. La aceste neplăceri se adaugă influenţele nocive adesea exercitate de reclame şi televiziune asupra imaginii de sine a tinerelor generaţii, stresul crescut al slujbelor, testelor şi controalelor multiple, descompunerea familiilor prin migraţie şi divorţ, dependenţa copiilor de televiziune şi jocuri electronice violente, accesul dificil la medicamente şi îngrijiri medicale rezonabile ca preţ şi nu în ultimul rînd, dominanta progresivă a Internetului asupra lecturii, plimbării şi relaţiilor interumane. Statisticile arată că şi în România, urmînd un trist exemplu al Statelor Unite, numărul de copii obezi şi al celor cu diagnostice precum depresie, ADHD şi autism creşte constant şi vertiginos, ca şi numărul adulţilor cu probleme cardiovasculare şi metabolice, alergii, cancere şi dezechilibre biochimice diverse. Pe lîngă aceste bine cunoscute metehne ale civilizaţiei moderne, creşte rapid numărul femeilor şi bărbaţilor trataţi cu hormoni pentru prelungirea tinereţii şi al celor care se supun la proceduri chirurgicale pentru îmbunătăţirea aspectului fizic. De la naştere la bătrîneţe, ciclul şi evenimentele-cheie ale vieţii omeneşti sînt crescînd medicalizate: naşterea, copilăria şi menopauza sau andropauza au devenit cu o frecvenţă din ce în ce mai mare obiectele unor intervenţii biomedicale tot mai complexe şi ţinta noutăţilor tehnologice de ultimă oră. Astfel, se pare că omul sănătos, omul normal devine în noua societate a globalizării o excepţie. Copilul gras sau hiperactiv, femeia (de la primul ciclu, care soseşte în ţările dezvoltate tot mai devreme, pînă la menopauză, care se tot amînă) şi bărbatul trecut de prima tinereţe (căutînd să îşi prelungească sau îmbunătăţească performanţele virile) sînt definiţi social ca fiind deficienţi şi li se pun diagnostice medicale pentru beteşugurile lor. Prin natura ei, eticheta diagnostică plasează accentul pe individ. A fost amplu demonstrat prin studii de antropologie medicală faptul că, departe de a fi entităţi pur obiective sau rezultate ale unei munci "pur" ştiinţifice, diagnosticele moderne îşi datorează originile şi formularea unor multiple influenţe şi interese socio-politico-economice, strîns legate de funcţionarea pieţelor de produse farmaceutice şi asigurări medicale, precum şi de activitatea a diverse entităţi civile, politice şi administrative. Plasînd accentul pe individ, aşa cum face biomedicina societăţilor dezvoltate, diagnosticele trec automat în obscuritate factorii sociali ai multor stări care sînt devalorizate cultural. Ca pacienţi, sîntem dependenţi, înregimentaţi, disciplinaţi, supuşi la teste şi tratamente normalizatoare. Imaginea sănătăţii şi succesului ne scapă tot mai multora printre degete: să fii tînăr, suplu, prosper, adaptabil, energic şi calm devin lucruri din ce în ce mai greu de realizat în contextul social al societăţii urbane de consum. Femeile urbane cred că bărbaţii preferă femei îmbunătăţite chirurgical, deşi, pe de altă parte, ei ar prefera ca ele să arate astfel de la natură. Climatul social tinde să constituie imaginea femeilor obişnuite sau corpolente ca fiind deficientă, deviantă de la un ideal realizabil, dacă nu chiar de la un normal idealizat; trebuie prelucrate. În timp ce copiii, înconjuraţi de invitaţii multi-mediatizate la o alimentaţie inadecvată şi excesivă, un aspect sexualizat şi preocupări virtuale, devin obiectul a nenumărate diagnostice şi terapii corective. Medicina contemporană continuă să fie preponderent preocupată de rezolvarea crizelor în detrimentul cauzelor. Un medic american a descris starea prezentă astfel: "Văd un om care se îneacă şi sar în apă să îl salvez; îl trag la mal, dar cînd îl pun jos şi încep să îl resuscitez, văd altul în aceeaşi situaţie; sar din nou în apă şi fac la fel; şi din nou, şi din nou, de nenumărate ori; şi sînt atît de angrenat în salvarea acestor victime, că nu am timp să mă duc pe rîu în sus şi să văd cine naiba îi aruncă pe toţi în apă..." Realitatea socio-politică este că riscurile societăţii de consum sînt amplificate în periferia centrelor de putere globală. Copilul sărac de la oraş este mai des cel pentru care o masă de cola şi chips preia locul alimentaţiei cu produse naturale, neprocesate. Trebuie să ne întrebăm dacă noile boli ale globalizării nu sînt expresia sau consecinţa unor conjucturi socio-politice morbide, a unor grave dezechilibre de putere economică şi de decizie, trecute în obscur prin individualizarea, medicalizarea şi comercializarea explicaţiilor şi soluţiilor propuse. Pe cît ar părea de naturală în contextul actual, ideea că toţi sîntem - sau că ar trebui să fim - pacienţi de la naştere pînă la moarte, atît pentru binele nostru, cît şi pentru binele societăţii, este o construcţie socială şi istorică recentă, o tristă condamnare adresată copiilor mileniului trei, un semn şi un simptom al unor conjuncturi socio-economice şi politice pe scara globală, ale căror victime se prefigurează a fi, în primul rînd, cei mai tineri şi cei mai săraci.