Globalizarea blîndă muşcă rău
În anul chinezesc al cîinelui, maidanezul salvat de Brigitte Bardot îl omoară pe japonezul Hajime Hori în Piaţa Victoriei din Bucureşti, posibil Europa Cum, asta nu era o problemă rezolvată de primarul Traian Băsescu? Nu era una dintre marile lui bătălii, purtate în media şi pe stradă, în casa omului şi-n mintea lui, în lătrături disperate şi-n promisiuni vesele? Nu ne scăpase el de cîini, aşa cum ne scapă astăzi de corupţi? OK, e clar că nu. Cîinele care l-a muşcat pe japonez poate fi public sau privat, maidanez sau de rasă, însă un lucru e clar: e cîinele nostru. La fel ca seminţele noastre, manelele noastre, scuipăturile noastre, mitocăniile noastre. Dacă ar putea, cîinele ar vorbi despre delăsare, despre veşnica lipsă de prevedere (cei mai mulţi cîini provin de la un lot de sinistraţi, odată cu demolările masive din anii '80), despre mila creştină, care nu vede mai departe de gestul simplu de a-i da de mîncare şi de a-i prelungi viaţa cu încă o zi. Cîinele e orizontul nostru şi bate cam pînă spre mîine la prînz. Seara i se face foame şi dimineaţa îl muşcă pe străin, că nu-i ştie mirosul. Curios, a fost nevoie de moartea unui om din Extremul Orient ca să ne aducem aminte de apropiatul Orient din noi. Acel Orient cum dă Dumnezeu, în lupta pe viaţă şi pe moarte (dar pînă la 3, că după aia obosim) cu Occidentul sufocat de reguli şi cu cîinii legaţi... Dar cîinele nu e doar cel mai bun prieten al omului, ci şi cel mai bun indicator al inteligenţei - sau prostiei stăpînului. În cazul de faţă, al comunităţii. E felul nostru de a ne întoarce la cort. E modul nostru de a pribegi, cu căruţa, neştiind încotro s-o apucăm: spre civilizaţia care ne trimite să ne spălăm pe dinţi şi să vaccinăm căţelul sau spre libertatea de a adormi la marginea drumului, lîngă foc, cu sticla de rachiu alături? Dincolo de toate, cîinele e un model şi o scuză: toată ziua latră şi nu face nimic. Păi, îi sîntem superiori dacă dăm o fugă la slujbă, nu? Se spune că o ştire apare cînd omul muşcă un cîine şi nu invers. Şi totuşi, cîinele nostru a sculat tot satul planetar împotrivă, fără măcar un lătrat. L-au ajutat însă stăpînii succesivi (hai să dăm şi alte nume de primari, că e superofertă: Halaicu, Lis) precum şi întreaga populaţie a Bucureştilor (între care mă număr şi eu, care recunosc că m-am opus eutanasierii din motive umanitare). L-au ajutat şi ONG-urile noastre, care s-au specializat în a rezolva problema dificilă a asigurării unui catering de calitate la seminariile pe probleme arzătoare de la Poiana Braşov. Şi care sînt foarte bune la producţia de justificări pentru care lucrurile au rămas aşa în ciuda - sau datorită - eforturilor lor. Altminteri, Bucureştiul ca junglă urbană pare chiar ultima destinaţie pe care o dorim trecută în ghidul Michelin. Ca să scapi de ştampila asta te costă mai mult decît toate bugetele de publicitate pe care le-a avut România în ultimele trei-patru campanii electorale. Ştirea "Japonez ucis de un cîine în centrul Capitalei României" bate la mare distanţă şi în acelaşi timp confirmă, într-un fel sinistru, sloganul nostru de promovare "România, mereu surprinzătoare". Nu mai scăpăm de ea cu nici un detergent de PR şi nici cu milioane de tone de veşti bune paraşutate în toate ziarele lumii. Doar dacă găsim cumva o veste şi mai catastrofică. Să zicem "Un român se sinucide părăsit de cîinele cu care trăia în concubinaj"? Totuşi, e limpede că se vor lua măsuri. Aşteptăm o hecatombă - la fel cum aşteptăm maşina de spălat strada cu o zi înaintea vizitei preşedintelui sau premierului. Şi, evident, aşteptăm cîteva dive la vîrsta a treia, atrase de o cauză bună şi de publicitatea care vine odată cu sîngele proaspăt vărsat. Evident, ultimul cuvînt va fi al nostru, scris acum vreo sută de ani, însă în deplină cunoştinţă de cauză. Vorba lui Caragiale: "Cocoană, eu l-am aruncat, mînca-i-ai coada!".
