Gînduri rebele despre presă
Nu pot indica riguros titlul şi pagina romanului în care Balzac vorbeşte despre legătura dintre presă şi public ca despre un mariaj între o cochetă şi un credul. Presa, ca o femeie sigură pe farmecele ei, minte şi persistă în minciună pînă cînd este crezută. Publicul, ca un soţ prostit, sucombă întotdeauna. Dacă aş spune eu aşa ceva, aş fi imediat crucificat de ceata care manifestă un asemenea devotament pentru libertatea presei încît ignoră obligaţia generală, deci şi a jurnalistului, de a sluji, întotdeauna, adevărul. Sau, măcar, de a-l căuta cu onestitate. Clasicii sînt utili, mai ales, la aşa ceva, căci argumentul autorităţii lor este, adesea, cel mai bun scut. Dar nu poţi s-o duci din citat în citat, să sari de pe un pisc pe altul, să te pui, la fiecare pas, în spatele cîte unui munte. Trebuie să mai afirmi şi tu ceva, să mai asumi riscuri. Aşadar, iată, spun că nu există sector de activitate intelectuală în România de astăzi mai vanitos şi mai narcisic decît presa. Poate doar artele, dar acolo e legitim şi normal - nu poţi crea valabil în spaţiul artei dacă nu ai o preocupare exagerată pentru tine însuţi, pentru talentul tău. Delirul egolatru care consumă presa noastră, însă, este pe cît de ilegitim, pe atît de pernicios. Pentru că îndepărtează presa de la misiunea ei fundamentală: aceea de a servi. Or, nimic nu este mai respingător decît un servitor care se crede stăpîn. Dacă urmăreşti cu oarecare consecvenţă ziarele şi televiziunile României de azi, constaţi imediat că presa crede cu tărie cîteva lucruri despre ea însăşi: că este principala problemă a României, că este scopul suprem al evoluţiei societăţii noastre, că e eroică şi plină de merite în evoluţia lumii noastre de la obscurantism la lumină, că misiunea ei este, mai ales, aceea de a avea grijă de sine. Să spui că discuţiile jurnaliştilor despre presă supără pentru că sînt repetitive şi intelectualmente aride, înseamnă să te condamni singur. Zilele trecute, am retrăit scenariul prea bine cunoscut, un "deja vu" pe care l-am mai văzut de atîtea ori, cum ar spune faimosul Yoggi Berra, înţeleptul paradoxal al baseball-ului american. Zice unul ceva de presă, de pildă că un jurnalist e cam obraznic sau că pune întrebări tîmpite - întreaga breaslă se ridică jignită, piepturile palpită cu îngrijorare, toată suflarea se înghesuie să apere libertatea presei, bunul suprem, cucerirea cea mai de preţ etc. Zice dl Băsescu o mîrlănie unui jurnalist - "evenimentul" e mutat din domeniul celor 7 ani de-acasă în spaţiul grav al atacului la Constituţie. Zice altul că erorile din presă sînt cauza pentru ceea ce se întîmplă rău într-o anume privinţă - ironia strivitoare a blocului jurnalistic îl aneantizează. "Tot presa e de vină!" a devenit un fel de răspuns paralizant prin persiflare, care îngroapă pe oricine are tupeul să se plîngă de presă. Nu vreau să apăr, Doamne fereşte!, vreun răufăcător sau vreun incompetent, dar vreau să spun că, măcar teoretic, e posibil ca presa să fie de vină pentru unele rele ale lumii noastre. Sau nu? Întotdeauna, asemenea episoade sînt urmate, ca la UTC, de colocvii mai reflexive sau mai revendicative despre libertatea presei. Să ne intre bine în cap cît e de bine că avem această presă. În genere, orice contestare a priceperii sau a bunei credinţe a unuia din presă de către cineva din afară, cu atît mai mult de către cineva din spaţiul politic sau de afaceri, devine, imediat, în termeni gravi, o problemă a libertăţii. Trecem cu vederea destul de repede că mulţi jurnalişti sînt imbecili, inculţi sau pur şi simplu cumpăraţi. Problema responsabilităţii presei, de la marele mogul care stăpîneşte trusturi pînă la ultimul corector, nu este niciodată discutată pînă la capăt. Cel mult, poţi auzi fraze generale despre echilibru, "trei surse" şi "dai cuvîntul tuturor părţilor". Atît. Valurile de mizerie din presă nu trebuie să ne îngrijoreze. Minciuna care tronează, lăbărţat, pe prima pagină nu trebuie reclamată. Jurnalistul de televiziune care vorbeşte mult şi prost nu trebuie amendat. Mai bine, să fim vigilenţi ca nu cumva preşedintele (oricine o fi) să pună pumnul în gura presei. Urmăresc şi eu presa internaţională, aşa cum sînt convins că o fac mai toţi cititorii acestui colţ de pagină. Nu am văzut nicăieri ca presa să discute despre sine însăşi pe asemenea spaţii enorme şi cu atîta voluptate ca la noi. Eu cred că presa discută mereu despre ea, pentru că este fundamental incapabilă să discute despre altceva. Vreau să spun că presei noastre îi lipseşte discernămîntul şi, la limită, simţul istoric elementar care te ajută să ierarhizezi, cît de cît adecvat, priorităţile. Jurnalistul, sedus de puterea pe care o are - de a fixa agenda publică - o foloseşte infantil, punîndu-se mereu pe sine în fruntea acestei agende. Mai departe, comit şi eu păcatul psihanalitic: nu cumva este asta expresia unei vinovăţii reprimate, a unei mauvaise conscience? Examinăm erorile judiciare, de pildă, şi bine facem. Dăm de pămînt cu judecătorii care au greşit şi arătăm pe larg ce efecte oribile au produs greşelile lor. Am examinat vreodată erorile jurnalistice şi am evaluat vreodată destinele individuale sau colective mutilate de aceste erori? Aţi auzit vreodată breasla jurnaliştilor discutînd aşa ceva? Ei bine, cred că nici nu o să o auziţi prea curînd. E mai eroic să te aperi de Băsescu decît să te cureţi de viciile interne. Sper, doar, că jurnaliştii nu uită că Narcis a murit înecat de propria singurătate...
