Gînduri la masa de dezbateri
Sînt invitat la dezbaterea aceasta, în salonul chic al unui hotel bucureştean exorbitant. Ca preţ, nu ca servicii, fireşte. Privesc masa largă a dezbaterii şi citesc, pe "călăreţi", numele celor aşteptaţi: numai unul şi unul. Oameni grei, importanţi, cu operă şi fapte la activ. După firitiseli în dreapta şi-n stînga (mereu e cîte cineva care trebuie felicitat pentru ceva în asemenea împrejurări), distilării de manieră şi cafele, ne aşezăm în jurul mesei, la chemarea moderatorului. Se întîmplă ca în spatele cîtorva nume ilustre să nu se aşeze nimeni. Mi se explică, şoptit, că au confirmat participarea, dar... E de înţeles. Nimănui nu-i trece prin minte să pretindă unor asemenea personalităţi să se ţină de cuvînt. Nu ei îşi fac agenda, ci însăşi Istoria - şi cine sîntem noi să ne punem cu Istoria? Începe dezbaterea. Mai întîi, va vorbi demnitarul-vedetă. Am ajuns şi noi, românii, să admitem unanim că dezbaterea este benefică, indiferent de subiect, participanţi şi rezultate. Cînd enumerăm feluritele binefaceri pe care ni le-a adus democraţia, ar trebui, mereu, adăugată dezbaterea. Dezbaterea a devenit o valoare în sine. Cred că îmi este imposibil să numesc toate virtuţile dezbaterii, dar pot înşira aici cîteva, suficiente pentru a o cultiva cu evlavios respect: dezbaterea face imposibilă confruntarea fizică, dezbaterea difuzează frustrările aflate sub presiune periculoasă în cazul celor mai mulţi dintre noi, dezbaterea implică pe toată lumea interesată, dezbaterea stimulează intelectual, dezbaterea este cea mai bună cale spre cea mai bună soluţie (dacă există cu adevărat soluţii), dezbaterea înseamnă cunoaştere etc. Numai acestea să fie motivele şi ar fi de-ajuns ca să venerăm dezbaterile. În plus, la noi, dezbaterea nu vine pe loc gol. Ai zice că anii de dictatură (în care nu existau decît monologul oficial şi şedinţa unanim aprobatoare) şi anii de isterie post-dictatorială (în care fiecare ţipa cît îl ţineau bojocii în legea lui) ar fi constituit o tradiţie antinomică dezbaterii. Dar nu e aşa. Pentru că, în paralel cu aceste nefericite forme, a existat mereu taclaua. Ea este fundamentul pe care se dezvoltă, acum, cultura dezbaterii la români. În fond, dezbaterea se distinge de tacla prin elemente conjuncturale (solemnitate organizatorică, tematici socotite serioase, preţiozitatea participanţilor) şi nu prin sens ori scop. Dar, gata cu speculaţiile, să urmărim dezbaterea! Sigur că, la noi, dezbaterea are trăsături specifice. De pildă, la noi, dezbaterea aşteaptă după demnitarul-vedetă, dar demnitarul-vedetă nu are răbdare cu dezbaterea. "Importanţii", în general, vin cu cinci minute înainte de a vorbi şi pleacă la trei minute după. De fiecare dată, îi cheamă chestiuni presante. Ar vrea să mai rămînă, dar se scuză. Cînd ies, deşi dezbaterea nu s-a întrerupt formal, o bună parte dintre participanţi se ridică şi pornesc în fugă după demnitarul-vedetă. Vor reveni pe parcurs. "Importanţii" tratează dezbaterile ca pe mica lor conferinţă (eventual, de presă). Ar fi mai normal ca, dacă nu ai decît 20 de minute libere într-o zi încărcată, să refuzi politicos participarea la dezbatere decît să dai o fugă, să spui ceva şi să pleci grăbit. Mai ales că, cel mai adesea, "importanţii" nu spun lucruri pe măsura importanţei lor. Apoi, vorbesc invitaţii. Fiecare vorbeşte mai mult decît timpul alocat. La dezbaterile de prin lumea largă, vei găsi mereu invitaţi care sînt mai concişi decît li s-a cerut să fie: spun ce au de spus într-un timp mai scurt decît cel alocat. La noi, nu vei găsi această specie niciodată. Apoi, vine prînzul. Sesiunea de după prînz este condamnată. Siesta bate orice la porţile Orientului! După prînz, revin în sală un sfert din cei care au venit de dimineaţă. Şi dintre aceştia, două treimi moţăie, sub povara dulce-ameţitoare a digestiei. O altă constatare imediată este aceea că, la noi, nu există categoria cea mai fermecătoare: cei veniţi să asculte. La dezbaterile altora, există mereu un număr de oameni care nu au alt scop decît acela de a asculta. Sînt, poate, mai inteligenţi decît vorbitorii, mai calificaţi sau mai bine plasaţi faţă de subiect, dar ascultă. La noi, toată lumea care se află într-o sală de dezbateri are ceva de spus. Obişnuita "sesiune de întrebări" nu conţine întrebări, ci declaraţii ultime. Nimeni nu vine la dezbateri să asculte sau să întrebe, toţi vin să prindă microfonul pentru a anunţa descoperiri formidabile. Se spune, adesea, că dezbaterile au, în subsidiar, şi un efect terapeutic. Miza lor principală, desigur, este schimbul de informaţii şi dialogul ideilor. Dar în plan secund, dezbaterea este şi o terapie de grup. Cei legaţi de preocupări comune se întîlnesc, îşi dau mesaje că nu sînt singuri în cîmpul lor de îngrijorări şi se aşază în confortul psihic al unei reţele. La noi, terapia nu e nici măcar de grup. E individuală. E suprem individuală! Şi obositoare. Întors acasă, găsesc printre însemnările lui Montesquieu pe aceasta: "Piedicile pe care adeseori le întîmpinăm în conversaţii sînt ştiute de toată lumea. Voi spune doar că trebuie să ne intre bine în cap trei lucruri. Cel dintîi, că vorbim în faţa unor oameni care, întocmai ca şi noi, sînt vanitoşi şi că vanitatea lor suferă pe măsură ce a noastră se satură. Al doilea, că prea sînt puţine adevărurile de dragul cărora face să umileşti pe cineva şi să-l dojeneşti că nu le-a cunoscut. Al treilea, cel care pune stăpînire pe toate conversaţiile este un nătărău sau un om fericit de a fi nătărău".
