Gînduri despre Tony Blair

Cariera politică a lui Tony Blair se apropie de un moment important. Pînă în septembrie - fără să ştim, totuşi, data exactă - Tony Blair se va retrage din fruntea cabinetului şi din fruntea Partidului Laburist. Vîrsta premierului britanic nu mă lasă să cred că omul se retrage la pensie. Are 54 de ani. Totuşi, Tony Blair pare o personalitate politică epuizată, resursele sale de şarm şi de abilitate politică par consumate, iar rezervorul de simpatie publică, altădată imens, pare că a secat. Încerc o explicaţie. Politica, o vedem cu ochii noştri, devine tot mai mult un spectacol mediatic, îşi pierde însuşirile artei de a conduce cetatea şi devine tot mai mult entertainment. E din ce în ce mai important ca omul politic să fie fotogenic/telegenic, să "treacă sticla", să aibă o anumită voce, să vorbească uşor impostat, să dezvolte un stil al său, să zîmbească într-un anumit fel, să dea replici bune la televizor etc. Publicul este uşor de sedus cu acest gen de reţetă, aşa că politica însăşi a devenit ceva de larg consum popular. Şi mă grăbesc să adaug că nu e nimic rău în asta, căci democraţia este de larg consum popular sau nu este deloc. Am putut vedea cu ochii mei felul în care masele îl aclamau, de pildă, pe Bill Clinton. Chimia simpatiei populare pentru fostul preşedinte american era aceeaşi cu cea de care se bucură o vedetă rock. Masele păreau a fi atinse la acelaşi nerv şi reacţionau asemănător. Aşa se explică şi de ce Clinton, ca figură publică, a putut trece relativ repede peste episodul Lewinski. Infidelitatea conjugală şi minciuna care o acompaniază întotdeauna nu sînt nicăieri în lume permise politicienilor, dar sînt peste tot acceptabile în cazul vedetelor, fac parte din alcătuirea imaginii publice a acestui gen de personalităţi. Am vorbit puţin despre Bill Clinton, nu doar pentru că a avut şi are o excelentă relaţie cu Tony Blair, ci pentru că premierul britanic mi se pare că este acelaşi gen de personalitate politică şi că simpatia publică de care se bucură - sau, mai exact, s-a bucurat - avea aceeaşi extracţie emoţională cu simpatia pe care o stîrnea Bill Clinton. Blair a devenit prim-ministru în 1997, reuşind să aducă Partidul Laburist la putere, după ce a stat în opoziţie vreme de 18 ani. Tony Blair a devenit lider al laburiştilor în 1994 şi, beneficiind deja de schimbările începute în partid de predecesorul său, legendarul John Smith, a continuat cu o amplă operaţiune de reinventare a partidului. El a fost cel care a renunţat la un întreg balast roşu din ideologia partidului său, cum ar fi prevederea din statutul partidului cu privire la proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie, la completa dependenţă a partidului faţă de sindicate (şocul sindicatelor a fost enorm cînd au înţeles că, deşi premier laburist, Tony Blair nu va schimba nici o singură literă din legislaţia impusă de dna Thatcher în chestiunea sindicală!), şi a inventat ceea ce el a numit "the New Labour", adică noul partid laburist. Un partid mai flexibil, mai adaptat zilei şi, în consecinţă, mai aproape de centru, un partid care asumă realitatea istorică a prăbuşirii socialismului est-european şi faptul simplu că doar capitalismul modern generează bunăstare pentru mase. E greu să spui despre Blair ce fel de politician este. În campania electorală cîştigătoare, din 1997, a spus că va guverna "dintr-un centru radical". Economiceşte, este un admirator al pieţei libere şi al iniţiativei private, fapt ce se vede limpede în reformele sale. Totuşi, pe la jumătatea primului său mandat, se definea ca fiind social-democrat, după ce, în tinereţe, spunea despre sine că este socialist. Criticii din propriul partid îl acuză că e neoconservator şi îl numesc "fiul lui Thatcher" şi pentru că, cu diverse ocazii, Blair a făcut remarci admirative la adresa fostei Doamne de Fier. Dar conservatorii îl numesc socialist în continuare şi îl plasează, cu tot cu politicile sale, în zona "centru-stînga". Blair pare un politician versatil, greu de încadrat. În politica externă, a urmat linia predecesorilor săi, menţinînd Marea Britanie într-un apropiat parteneriat transatlantic, iar consecvenţa aceasta l-a costat multe puncte electorale, pe măsură ce politica externă americană s-a înfundat în Irak, după 2003. În 1997, la cîteva luni după ce a devenit prim-ministru şi după ce i-a fermecat pe britanici numind-o pe Lady Diana, care tocmai murise, "prinţesa oamenilor" (people’s princess), Blair a atins cea mai înaltă cotă de simpatie pe care un premier britanic a atins-o vreodată. În mai 2006, a ajuns la cea mai de jos cotă de simpatie la care vreun premier laburist a coborît vreodată. Cariera politică a lui Tony Blair a mers ca un roller-coaster, de la cel mai înalt, la cel mai de jos nivel. Oamenii l-au perceput frenetic, cu pasiune, au investit simpatie în el cu aceeaşi lipsă de măsură cu care, mai tîrziu, şi-au retras-o. Britanicii au răspuns pasional unuia dintre cei mai pasionali lideri ai unei Europe conduse de figuri de ceară. Avantajul stilului "Clinton-Blair" de a face politică este că ajungi relativ repede la inimile oamenilor şi, mai ales, că poţi atinge cote ameţitoare de simpatie. Dezavantajul este că eşti chiar prima victimă a consumismului politic pe care te şi bazezi.