Gînduri despre Kosovo
După aproape două secole de la Congresul de la Viena (1814-1815), "ordinea conservatoare", care accepta cedarea libertăţilor contra stabilităţii şi păcii, este definitiv aruncată la coşul de gunoi al istoriei. Acum, toată lumea pare de acord că pacea şi stabilitatea nu se pot asigura decît prin respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Drepturile minorităţilor, ca parte a drepturilor omului, se respectă şi se impun lumii de azi cu rigoarea şi radicalitatea unui cult. La sfîrşitul săptămînii trecute, dl Martti Ahtisaari, trimisul special al secretarului general al ONU pentru procesul de stabilire a statutului provinciei Kosovo, a constatat oficial că resursele de negociere ale celor două părţi - Serbia şi reprezentanţii albanezi ai provinciei - sînt epuizate. Dl Ahtisaari a anunţat că, pînă la sfîrşitul lunii martie, va pune pe masa Consiliului de Securitate un raport, conţinînd planul său pentru Kosovo. Vor urma consultări între membrii Consiliului şi o nouă rezoluţie, dat fiind că rezoluţia 1244 din 1999, care acoperă, pentru moment, situaţia din Kosovo, a devenit, în opinia celor mai mulţi actori politici, desuetă. Comisarul european pentru extindere, dl Rehn, a spus că europenii susţin elementele de independenţă ale entităţii Kosovo, acesta fiind un "compromis realist". Compromis, evident, nu este, căci Serbia nu acceptă în nici un fel cedări teritoriale. Firesc, aş spune. Trebuie să fii naiv sau picat din Lună să te aştepţi ca un stat european să cedeze teritorii de bunăvoie. Deşi documentele care circulă nu pomenesc, expressis verbis, despre independenţă, e clar că aceasta este soluţia spre care ne îndreptăm. O spun de la început, această situaţie este direct imputabilă regimului Miloşevici, care a administrat genocidar problemele minorităţilor din fosta Iugoslavie şi, în cazul acesta, problemele minorităţii albaneze din Kosovo, crezînd că principiile suveranităţii, integrităţii teritoriale şi al neamestecului în treburile interne pot acoperi epurarea etnică. Există multe probleme pe care le ridică Kosovo şi cîteva dintre ele ar trebui aduse în discuţie. Prima: ce fel de stat va fi Kosovo? Rezolvarea cazului Kosovo nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere scopul fundamental al acţiunii noastre (NATO şi UE) pentru Europa: creşterea gradului de stabilitate, pace şi prosperitate. Acest lucru e posibil numai dacă ţările europene sînt democraţii autentice, state de drept şi economii prospere de piaţă. Poate fi noul stat Kosovo aşa ceva? E greu de crezut, din moment ce minoritatea sîrbă trebuie păzită cu forţe internaţionale. E greu de crezut, de vreme ce nici o instituţie nu funcţionează la Priştina. E greu de crezut, din moment ce 50% dintre tinerii kosovari sînt şomeri şi hălăduiesc pe străzi, trăind din te miri ce. E greu de crezut văzînd setea de sînge a albanezilor care transformă, acum, pe sîrbi, din agresori în victime. Este foarte posibil ca, încercînd să rezolvăm o problemă, să producem alta, cel puţin la fel de mare. Albanezii kosovari, chiar dacă se disting de cei din ţara mamă sau de cei din Macedonia, nu sînt imuni la idealul destabilizator al unei "Albanii mari". După independenţă, ce va urma? Căci ar fi o naivitate să crezi că, după independenţă, statul kosovar îşi va vedea, cuminte, de reconstrucţie şi democratizare. Imediat după război, Belgradul a pierdut orice autoritate asupra provinciei, care a devenit un fel de protectorat ONU. În acest timp, kosovarii ar fi putut da minime semne de pacificare şi democratizare. Nu au făcut-o. Toată lumea, inclusiv planul Ahtisaari, cere un Kosovo stabil, democratic şi multietnic. Acesta este scopul. Mă întreb doar dacă este realizabil. E limpede că, în interiorul Serbiei, este foarte greu de crezut că acest ideal va fi atins. Dar oare în afara Serbiei, va fi el mai posibil? A doua: ce fel de precedent stabileşte Kosovo? Există cel puţin două mesaje pe care o decizie a Consiliului de Securitate de acordare a independenţei provinciei Kosovo le poate transmite. Primul, extrem de periculos, ar fi către grupurile minoritare cu tendinţe separatiste. Puneţi mîna pe arme, luptaţi, forţaţi guvernele să comită abuzuri, provocaţi-le, apoi comunitatea internaţională va interveni şi veţi cîştiga! Al doilea, către guverne, este că actuala comunitate internaţională nu mai tolerează abuzul guvernelor împotriva minorităţilor, că nici măcar pavăza sacrosanctă a principiului neamestecului nu te mai salvează. Acesta ar fi mesajul bun. Apoi, precedentul Kosovo va fi citit în multe feluri şi vom ajunge, oricît am încerca, la o lărgire a ariei sale de aplicabilitate, aşa cum se întîmplă mai mereu în asemenea cazuri. Cu cît se apropie dosarul dlui Ahtisaari de masa Consiliului de Securitate, cu atît interesul internaţional pentru această chestiune creşte. Peste tot sînt grupuri etnice care nutresc idealuri separatise, peste tot statele se tem de separatism ca de cel mai groaznic coşmar. Ţări din Africa, Asia sau America de Sud studiază atent cazul Kosovo, cu gîndul la ele însele. Rusia a anunţat deja că o soluţie de independenţă pentru Kosovo va fi citită ca un bun precedent pentru spaţiile conflictelor îngheţate. Tot Rusia însă va trebui să explice de ce Kosovo nu e un precedent pentru Cecenia. China examinează, şi ea, atent: problema Tibetului poate fi reaprinsă. În Consiliul de Securitate va fi greu de strîns votul necesar pe o astfel de rezoluţie. Dar nu imposibil. SUA merg decis pe calea soluţiei rapide a independenţei. În evaluările americane, situaţia a ajuns la un punct la care actualul statu quo nu mai poate fi menţinut, iar revenirea la statu quo ante nu e dorită de nimeni. Logica simplă spune că, în acest caz, trebuie să mergi înainte, iar înainte nu e decît independenţa provinciei Kosovo.
