Gazul rusesc încinge relația SUA-UE
Președintele american Donald Trump a anunțat aplicarea unor sancțiuni economice menite să descurajeze companiile europene implicate în construirea gazoductului Nord Stream 2. Washington a transmis că sancțiunile fac parte dintr-un pachet mai larg de măsuri menit să prevină o relație de dependență a Germaniei și a Europei de gazul rusesc. Sancțiunile din așa-numita „Lege pentru protecția se-curității energetice a Europei“ vizează companiile care operează navele specializate cu care sînt instalate și ancorate conductele în Marea Baltică. Anunțul a avut un efect imediat: încă înainte ca Trump să semneze actul respectiv, compania elvețiană Allseas, implicată în proiect, a anunțat că suspendă operațiunile de teama unor represalii.
În Germania, care e primul și principalul destinatar al gazelor rusești, Guvernul federal și-a exprimat indignarea denunțînd „amestecul în afacerile interne“. Pe bună dreptate. Oricît de periculoasă ar fi pentru Germania și pentru Europa asocierea cu Federația Rusă în acest mega-proiect energetic, aplicarea unor sancțiuni de către SUA nu poate conduce decît la o răcire a relațiilor – pentru a cîta oară, de la preluarea administrației de către Donald Trump?
La nivelul Comisiei Europene a existat mereu această preocupare legată de modul în care va fi operată conducta. S-au făcut eforturi de reglementare pentru ca Nord Stream 2 să funcționeze transparent, nediscriminatoriu și sub supraveghere din perspectiva concurenței. O directivă UE a definit reguli clare pentru toate conductele din țările terțe pe piața europeană a gazelor. E drept și că Germania însăși se regăsește într-o situație paradoxală: condamnă anexarea Crimeei de către Rusia și susține aplicarea unor sancțiuni, dar realizează parteneriate economice de anvergură cu Moscova.
Situația geopolitică e și mai complicată. 40% din consumul energetic al Uniunii Europene e asigurat de gaze naturale importate din Rusia. O mare parte din cantitatea necesară ajunge prin conducte care traversează Ucraina. Cele două conducte Nord Stream 1, operațional, și Nord Stream 2, în curs de finalizare, permit Rusiei să exporte gaz în Germania evitînd ruta ucraineană. Drumul drept înseamnă profit mai mare. Eforturile Bruxelles-ului de a reglementa proiectul au fost susținute de Franța. La presiunea Franței, directiva a fost revizuită astfel încît să se aplice și gazoductelor din țări terțe care intră pe teritoriul Uniunii. Germania a susținut însă că în acest caz e vorba de un proiect întreprins de entități private (în principal Gazprom, apoi E.ON, Wintershall, Shell, OMV şi Engie) și că, de vreme ce furnizorul este Rusia, nu ar avea de ce să se supună directivei. Pînă la urmă a fost surmontat și acest diferend. Iar comerțul cu gaze prin Nord Stream urmează patru principii: tarife non-discriminatorii, raportarea transparentă a cantităților de gaz transportat, redistribuirea către alte state a cel puțin 10% din capacitatea de transport și, în fine, deconcentrarea proprietății asupra gazoductului. Acest ultim criteriu era și cel mai dificil de transpus și a fost nevoie de intense dialoguri diplomatice pentru a se ajunge la un compromis. Furnizorul rusesc Gazprom nu va putea controla și distribuția prin Nord Stream. Compromisul nu blochează proiectul, dar schimbă în mod esențial modul în care va fi operat gazoductul.
Dincolo însă de cum s-a reglementat la nivel european această chestiune sensibilă a distribuției și controlului asupra gazoductului, Nord Stream 2 e problematic din perspectivă politică. Pentru Rusia nu era esențial să controleze, prin Gazprom, transportul în Europa, ci să exporte gaz Germaniei pe ruta directă. E un interes economic și politic deopotrivă. Interesul Germaniei e să obțină gaze naturale la un preț convenabil. Controversele apar cînd se iau în calcul și interesele politice.
În chestiunea Nord Stream 2, Berlinului i s-a reproșat poziția ambiguă: argumentul oportunității economice nu e însoțit și de o reflecție asupra eventualelor costuri politice ale afacerii. Ca și cum gazul ar fi un bun oarecare, nu o resursă strategică. De parcă Rusia ar fi un partener economic ca oricare altul, nu un stat situat într-o tabără diferită, ca să nu spunem adversă, față de lumea occidentală. Însă și președintelui american i se poate reproșa că ambalează într-un discurs frumos o modalitate agresivă de a promova interesele economice ale țării sale, mai precis gazul lichefiat pe care l-ar putea vinde Germaniei și Europei dacă n-ar exista mai la îndemînă gazul rusesc.
