Gamoaie
Cuvintele și expresiile argotice ajung să fie cunoscute de vorbitorii din exteriorul mediului argotizant fie atunci cînd se răspîndesc tot mai mult, devenind colocviale, fie prin intermediul unor „medieri” de tot felul: prin glosare și dicționare, prin studii lingvistice sau prin utilizarea lor în literatură. Toate aceste căi implică pierderi și confuzii inevitabile, pentru că sensul oralității argotice, oricum instabil, neconstrîns de vreo normă explicită, este fixat în scris și adesea reinterpretat, pornind de la explicații stîngace sau de la contexte întîmplătoare. Listele de cuvinte și chiar dicționarele speciale riscă să preia un sens contextual ca fiind sensul de bază al cuvîntului, iar scriitorii care folosesc material argotic își permit destule libertăți, fie în aproximarea unor sensuri, fie chiar în crearea de cuvinte și expresii care nu au circulat cu adevărat, dar urmează modele metaforice sau derivative tipice argoului.
În cultura română din secolul al XX-lea, Groapa lui Eugen Barbu (din 1957) a fost cel mai cunoscut text amplu care în care erau folosite intens argotismele. Studii stilistice și lexicale au interpretat materialul argotic din roman, iar dicționarele (mai ales cele specializate) au preluat cuvinte și sensuri din text. Uneori această preluare era riscantă: atunci cînd în textul de ficțiune argotismele erau folosite pentru pitorescul lor, nu neapărat cu sensul autentic din vorbirea argotizanților, sau cînd contextele erau ambigue și prea restrînse, nepermițînd o interpretare mai exactă a sensului. Un exemplu cunoscut este cel al adjectivului puriu, împrumut din limba romani (din phuró, -í), cu sensul „bătrîn” preluat de la etimon, dar care a fost folosit în Groapa cu sensul „tînăr”, probabil prin contaminare cu adjectivul pur. E posibil ca etimologia populară și confuzia semantică produsă de aceasta să fi apărut în uzul colocvial al mai multor vorbitori de la jumătatea secolului al XX-lea; dicționarele au avut însă ca reper, foarte probabil, romanul Groapa.
Un alt exemplu, marginal, dar interesant, este al unui cuvînt rar folosit, probabil necunoscut celor mai mulți vorbitori: forma gamoaie (cu varianta gămoaie). În Micul dicționar academic (2002), gămoaie este definit ca „vin de terasă, acrișor”, pe baza unei semnalări a lui Iorgu Iordan, din Buletinul Institutului „Al. Philippide“ (1940-1941). Lingvistul atrăgea atenția asupra formei, pornind de la o atestare în literatura vremii: „Aspectul pare a fi cît se poate de popular, mai ales în ce privește partea finală (suf. -oaie). Totuși, cel puțin cu sensul dat de autorul citat, trebuie să admitem că este vorba de un termen recent, ca și noțiunea pe care o denumește. Căci e clar că vinul în discuție provine din vița așa-zisă terasă (producător direct), care s-a introdus la noi în timpul din urmă” (Note de lexicologie română).
În dicționarele de argou publicate în ultimele decenii (de G. Volceanov, N. Croitoru Bobîrniche, T. Tandin), gamoaie este tratat ca substantiv feminin, avînd singularul identic cu pluralul, cu explicația „țoi, cinzeacă de băutură spirtoasă”. Desigur, între vin și țuică nu este o distanță atît de mare încît să nu ne putem închipui că s-ar fi produs o alunecare de sens. Sensul „țoi” nu apare însă în alte atestări ale cuvîntului, din perioada interbelică. În toate citatele pe care le-am găsit, termenul, și în forma gamaie, se referă doar la un tip de vin nepretențios, produs în gospodăriile țărănești: „Toamna, toate satele din preajmă (…) se înecau în gamoaie, vin zemos, acru şi întunecat” (Curentul, 1934); „Toată noaptea petrecurăm bînd prăştină şi gamaie locală” (Curentul, 1935); „Niște soiuri cărora țăranii le zic, în sfînta lor prostie, «terează» și «gamoaie»” (Epoca, 1935); „Gamoaia de viță țărănească” (România liberă, 1948). În Dicționarul graiurilor dacoromâne sudice, coordonat de Maria Marin (vol. II, Editura Academiei Române, 2010), variantele, și mai numeroase – gamoaie, gămoaie, gămaie, gamei, gameu, gamai etc. –, sînt strînse sub forma gamă, definită ca „soi de viță-de-vie hibridă”. În aceste condiții, putem presupune că definiția din dicționarele de argou este de fapt dedusă din contextul în care apare cuvîntul în romanul lui Eugen Barbu, din descrierea unei scene la cîrciumă, a comenzii și a răspunsului la ea: „Cereau, fiecare pe limba lui: – Coană Lino, fă-ne cîte o injecţie! – Două gamoaie. Nevasta cîrciumarului aşeza cinzecurile pe tejghea”.
Sensul stabil, perioada de apariție și variantele permit și o ipoteză asupra originii cuvîntului gamoaie. Mi se pare foarte probabil ca acesta să fie adaptarea populară a denumirii unui tip de struguri și a vinului produs din ei: Gamay, soi de viță-de-vie de origine franceză, din regiunea Beaujolais, care a fost folosit (prin hibrizi) și în România. În Manual de viticultură, de V.S. Brezeanu (1902), este prezentat hibridul Gamay-Coderc – „una din vițele cu viitor pentru țara noastră”; în Calendarul plugarilor pe 1931, soiul Gamay noir apărea între „cele mai recomandate varietăți de vițe (...) pentru vinuri roșii comune”. Denumirile străine au intrat în limbajul popular al viticulturii, cu deformări inevitabile (cea mai cunoscută fiind probabil forma ceasla, refacere hipercorectă din șasla, provenind din denumirea franceză Chasselas). Proveniența lui gamoaie din Gamay corespunde intuiției lui Iorgu Iordan asupra noutății formei și confirmă sensul viticol al termenului.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
