Francofonia la noi
La sfîrşitul lui septembrie, va avea loc la Bucureşti reuniunea şefilor de state şi guverne din Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF). 63 de delegaţii naţionale la cel mai înalt nivel se vor întîlni la Bucureşti pentru a discuta soarta francofoniei în lume. Va fi nu numai cea mai importantă reuniune internaţională organizată vreodată în România, ci şi un prilej ca românii să afle ceva mai multe lucruri despre această organizaţie, pentru că o asemenea suită de lideri politici va fi, cu siguranţă, însoţită de un alai mediatic pe măsură. Organizaţia grupează, eterogen, cam o treime din ţările lumii. Aceste ţări au un singur lucru în comun: limba şi cultura franceză sînt o determinaţie importantă a profilului lor cultural. Altfel, sînt ţări cu probleme atît de diverse şi cu interese atît de deosebite, încît e greu de crezut că s-ar fi putut aduna vreodată laolaltă în afara cadrului universal al ONU. Tocmai de aceea, OIF nu are consistenţă pe nici una dintre axele care, în mod obişnuit, adună o organizaţie internaţională: nici geo-politică, nici economică, nici strategică. De ani buni, OIF îşi caută substanţa. Dincolo de promovarea limbii franceze şi a diversităţii culturii francofone, OIF are ceva programe economice, destinate mai ales ţărilor sudice, africane, dar şi asiatice. Însă aceste programe sînt superficiale, lipsite de impact real. OIF dezvoltă şi programe de promovare a drepturilor omului - cultura franceză nu a fost chiar nesemnificativă în elaborarea noii "religii mondiale", teoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dar şi aceste programe sînt firave, ca să folosesc o traducere brută a unei ştiute expresii englezeşti, nu fac diferenţa. OIF va trebui să îşi găsească rosturi mai solide şi, poate, Sommet-ul de la Bucureşti va fi un pas în direcţia aceasta. În România, mişcarea francofonă şi extensia ei instituţională nu prea sînt luate în serios. Par mofturi, capricii intelectuale, realităţi fără relevanţă imediată. Există însă suficientă energie şi pentru critică, chiar pentru contestare. Sistematizînd, cu toate riscurile de rigoare, aş spune că, la noi, există două curente critice la adresa francofoniei. Primul vine de la transatlanticii convinşi, de la proamericanii fără fisură: mişcarea francofonă este o încercare - se adaugă "disperată", cel mai adesea - a Franţei de a recuceri teritorii culturale pe care le-a pierdut în favoarea anglofoniei, prin evoluţie naturală. Sau, măcar, o încercare de a prezerva ceea ce mai are, în faţa mareei anglofone al cărei vector viguros, de neoprit, sînt Statele Unite. Pe cale de consecinţă, ce căutăm noi în acest joc care, oricum, nu are şanse de izbîndă? A doua critică vine de la cei care o susţin, de la micul grup de francofili convinşi: că nu face nimic, că nu are nici o anvergură, că nu produce mare lucru. În general, primul grup de critici confundă francofonia cu Franţa şi Franţa cu preşedintele Jacques Chirac, o figură politică nu prea simpatizată la noi, după cum - ar trebui să se ştie - nu e prea simpatizată nici în Franţa. Cei care frecventează acest colţ de pagină, ştiu că nu sînt un susţinător al dlui Chirac şi că politica externă a Franţei din ultimii 4 ani nu-mi place deloc. Totuşi francofonia este altceva. Este un spaţiu cultural pe care oricine îl dispreţuieşte se acoperă de ruşine şi oricine îl ignoră pierde enorm. Spuneau vechii latini că oricine învaţă o limbă străină mai dobîndeşte un suflet. Sufletul în plus, pe care îl aduce limba franceză, este unul dintre cele mai frumoase care pot exista. Cu atît mai mult, cu cît mişcarea francofonă este fundamentată pe principiile multiculturalismului. Francofonia nu impune exclusivitate, dimpotrivă. Poţi fi francofon, dar şi anglofon, dar şi germanofon, dar şi rusofon, dar şi hispanofon. Sănătatea intelectuală constă în multiplicitatea sufletelor pe care le poţi aduna într-o viaţă. Mai este un clişeu, "franceza pierde teren în faţa englezei" şi, prin extensie, cultura francofonă pierde teren în faţa culturii anglofone. Dacă privim lumea ca o înfruntare între culturi, ca pe un campionat mondial al culturilor, poate că e adevărat. Dacă privim lumea la nivelul "culturii pop", iarăşi, poate că e adevărat. (Deşi nu ar fi rău ca o dată, cînd vorbim engleză, să băgăm de seamă cîte cuvinte franţuzeşti rostim, cu pronunţie diferită.) Însă lumea poate fi legitim citită şi altfel. Babelul nu este un mit îngrozitor, o pedeapsă, ci şansa imensă dată creativităţii umane, ocazia minunată de a găsi toleranţa, adică nivelul fundamental al umanităţii, şi de a exersa admiraţia, adică palierul cel mai înalt al umanităţii. Babelul nu este un blestem, ci o binecuvîntare. Lumea devine mai agreabilă dacă o descoperi încet, învăţîndu-i, cu trudă, limbile. Iar limba franceză, vehiculul unic către marea cultură franceză, este de prea multă vreme o experienţă umană marcantă, ca să nu capete, în lumea de azi, şi o aproximare organizaţională. Nu cunosc statistici ca să mă pot exprima în termeni sociologici.* Dar ştiu că toate persoanele pe care le admir, vorbesc franţuzeşte (evident, nu acesta a fost criteriul admiraţiei mele, dar aşa s-a întîmplat), că lectura în franceză mă impresionează într-un fel unic (cea mai recentă experienţă, Journal d'un inconnu a lui Cocteau, a fost sublimă) şi că orice conversaţie în franceză îmi dă o stare de bucurie matură şi solară. Altfel, mărturisesc, iubesc la modul suprem America. Dar dincolo de cele două grupuri critice identificate de mine, există şi un grup seren, oameni care gustă nestingheriţi deliciile supreme ale marii culturi franceze. A lor va fi, mai ales, sărbătoarea. Cel mai înţelept este să rămînem printre ei. Şi dacă mi se permite o observaţie personală: o Românie franţuzită este oricînd preferabilă unei Românii excesiv românizate. __________________ *Am totuşi una la îndemînă. În România profesează 15.000 de profesori de franceză. Deloc tipic pentru o limbă în declin.
