Francisc I despre (re)evanghelizarea Bisericii

Moartea lui Ioan Paul al II-lea a născut ipoteza că următorul papă va fi de tranziție. Nu era însă clar dacă tranziția se va opri la noul papă ori, dimpotrivă, el însuși va fi primul dintr-o succesiune intermediară către ceva nou. Presupunerea a devenit convingere imediat ce Benedict al XVI-lea a vestit retragerea din scaunul de Episcop al Romei (11 februarie 2013), demnitate în care fusese ales pe 19 aprilie 2005. Oficial, motivul a vizat scăderea puterilor ca efect implacabil al îmbătrînirii. Nu se mai întîmplase așa ceva din vremea lui Celestin al V-lea (secolul al XIII-lea). Curînd după vacantarea scaunului (13 martie 2013), Jorge Mario Bergoglio a primit demnitatea celui de-al 266-lea succesor petrin sub numele Francisc I. La data elecțiunii, Bergoglio împlinise 76 de ani, cam tot atît cît avusese și predecesorul său, în 2005. Faptul că Benedict al XVI-lea este un eminent teolog și i-a fost rezervată calitatea de Papă emerit, iar Francisc I suportă consecințele operației din tinerețe în urma căreia a pierdut aproape un plămîn pune în discuție motivul oficial invocat în decizia retragerii. Pe deasupra, să fi fost acesta un semn că moștenirea copleșitoare a Sfîntului Papă Ioan Paul al II-lea e prea mare pentru a epuiza tranziția la Benedict?

Un pontificat atipic

Pentru motive ce vor fi arătate mai la vale, întrebarea și-ar găsi cu greu un răspuns afirmativ. Deși pontificatul franciscan începe la o vîrstă mult înaintată față de cei 58 de ani pe care Karol Wojtyla îi împlinise la data alegerii – ceea ce nu-i oferă speranțe rezonabile pentru un episcopat îndelungat –, sînt numeroase semne că Francisc I imprimă un stil aparte în conducerea Bisericii Catolice. Cu alte cuvinte, există deja premise pentru a crede că moștenirea pontificală va fi importantă nu atît prin bogăția de conținut, cît prin intensitatea anumitor accente. Cu toate că șase ani reprezintă un timp mult prea scurt pentru a tenta caracterizarea pontificatului în desfășurare, se întrezăresc deja indicii de natură să ne uimească.  Primele datează chiar din zilele de activitate ale conclavului. Din cei 115 cardinali electori, Bergoglio apărea cotat la început cu șanse infime, motiv pentru care el însuși preferase să-și ia bilet dus-întors la acest conclav. În schimb, prima șansă și-o disputau cardinalii A. Scola (Italia) și C. Schönborn (Austria). Dar, cum se întîmplă atît de des în viața Bisericii, nimic din ceea ce se crede și se așteaptă nu are loc. Astfel, în fruntea Bisericii Catolice vine un marginal despre care puțini erau capabili să vorbească prea mult. Primul papă american și cel dintîi provenit din afara Europei – chiar dacă pe jumătate italian – era un iezuit care a ales să se numească după Francisc de Assisi, probabil ultimul sfînt iubit al întregii creștinătăți, patron al creștinilor ecologiști și deschizătorul dialogului dintre creștini și musulmani. Primul act în adoptarea stilului de viață franciscan a fost decizia de a-și muta reședința din somptuoasele palate în modesta casă Santa Marta, unde își pregătește singur masa. De atunci, gesturile de modestie s‑au multiplicat, preschimbîndu-se într-una dintre regulile stilului pontifical.

Gândirea social-politică

În spatele faptelor se ascunde însă o convingere și, încă mai important, o gîndire în plină desfășurare. Papa Francisc n-a publicat decît două enciclice și tot atîtea exortații apostolice, iar cărțile pontificatului sînt mai curînd de convorbiri decît de autor unic. În mod paradoxal, tocmai aceste cărți produc un ecleraj asupra volutelor concepției după care își ghidează pontificatul. Nu cunosc cîți predecesori au avut aplecarea de a intra în dialog cu alte persoane pentru a publica cîte o carte la fiecare doi ani. Acest lucru corespunde firii sale deschise, comunicative, în care dibăcia iezuită face casă bună cu modestia franciscană.

Dintre cele trei cărți, cea mai neobișnuită este Politică și societate. Filosoful Domnique Wolton, autorul unei interesante teorii a comunicării, îl poartă pe Francisc I în subiecte pe care rareori ne‑am aștepta ca un papă să le trateze: „Pace și război“, „Religii și politici“, „Europa și diversitatea culturală“, „Cultură și comunicare“, „Alteritate, timp și bucurie“, „Milostivirea este o călătorie ce merge de la inimă spre mînă“, „Tradiția este o mișcare“, după care totul se încheie cu un fel de autocaracterizare („Un destin“). Spun că e neobișnuită, deoarece, din tot ce am reușit să citesc pînă acum, papii au tratat anumite teme de ordin social și politic în interiorul unei abordări teologice. Or, avem în față un volum în care aspectele teologice apar orientate spre minim, locul de onoare aparținînd unor tematici de alt ordin. Aceasta ar fi prima dovadă că, sub pontificatul bergoglian, Biserica Catolică se confruntă cu probleme diferite față de cele specifice instituției papale sub Ioan Paul al II-lea: globalizarea postcomunistă, criza refugiaților, adîncirea diferențelor dintre săraci și bogați, degradarea mediului înconjurător, dominația banilor și ieșirea utilizării acestora din sfera de control a moralei. În fața acestor probleme dintre care ultima este cît se poate de gravă, Francisc I, bine strunit de întrebările preopinentului care cad uneori ca o ghilotină, pune în discuție rolul Bisericii (Catolice). La fel de clar este că această misiune nu poate fi exercitată fără o reformă corespunzătoare a Curiei romane, de regulă universul birocratic cel mai conservator al Bisericii romane. Discursul ținut de Francisc în fața Curiei pe 22 decembrie 2014 asupra celor 15 „boli curiale“ înlătură orice umbră de îndoială asupra voinței papei de a reforma administrația eclezială, pentru a actualiza moștenirea Conciliului Vatican II în raport cu noile prefaceri consemnate de lumea contemporană.

Reformarea birocrației ecleziale

Proiectul de reformă a administrației ecleziale are origine dublă: în primul rînd, o concepție aparte despre popor. Potrivit experienței latino-americane, Francisc separă categoric viziunea despre popor de ceea ce europenii numesc „populism“. De altfel, poporul lui Dumnezeu (mirenii) reprezintă una dintre temele care străbat constant capitolele cărții. Mulțimea credincioșilor constituie resursa cea mai de preț a misiunii Bisericii în lume. Viziunea despre popor diferă de populism cît timp Papa distinge între națiune și țară în calitate de categorii logice și, respectiv, popor în calitate de categorie mitică (p. 106). Francisc nu intră în prea multe detalii despre accepțiunea mitică a poporului, aceasta fiind probabil o importantă neglijență a partenerului de dialog, dar ne permite totuși să înțelegem că poporul reprezintă o importantă resursă de vitalitate în sînul Bisericii. Întrebat ce aduc nou America Latină, Africa și Asia în viața bisericească, Papa răspunde că aerul proaspăt, folosindu-se de interesanta distincție între „Biserica nouă“ și „Biserica străveche“ (p. 73). Aceasta corespunde distincției dintre Biserica legată de popor, respectiv Biserica elitistă, dominată de cler. Poporul constituie, totodată, și cea mai importantă resursă de progres în materie de credință (p. 105).

A doua premisă a reformei vizează revalorizarea Evangheliei. Întrebat insistent de Wolton asupra motivelor pentru care Biserica istorică s-a dovedit mai îngăduitoare față de dreapta în raport cu stînga politică și teologică, Papa răspunde că există un progresism ideologic de tip „mai ’68“ care a dispărut (p. 105) și, în contrapondere, un „înțeles just al progresismului“ care rezidă în popor și în Evanghelie. Altfel spus, „foarte periculoasă pentru conservatorii din Biserică“ este „stînga lui Iisus Hristos“. Legătura dintre cele două este că, pe urmele Conciliului Vatican II, „Biserica nu se confundă cu episcopii, cu papii și cu preoții. Biserica înseamnă poporul“ (p. 112). Poate că Francisc I este cel dintîi papă post-Vatican II care accentuează acest lucru și, efectiv, deplasează accentul de la instituție și funcționarii ei către oameni, punînd în contrast Evanghelia cu rigiditatea clericală. De aici decurge și a doua distincție, certificată istoric, între Biserica stăpînitoare, tentată de ispita puterii cu toate consecințele negative asupra oamenilor, și Biserica slujitoare, corespunzătoare mesajului care L-a opus atît de clar pe Iisus Hristos fariseilor.

Rămîne însă de văzut dacă diagnosticul este corect și dacă, exceptînd administrația, Biserica Catolică manifestă această tendință către clericalism rigid, către dogmă osificată și are cu adevărat nevoie de infuzia de vitalitate prin orientarea către poporul credincios, fără însă a se lăsa copleșită de excesele de pietate populară și fără a solemniza religia populară.

Discursul alternativ al Bisericii

Biserica Catolică rămîne un actor în lumea contemporană prin viziunea pe care o inspiră și prin soluțiile pe care le propune la problemele de mare însemnătate. Un subiect foarte interesant de discuție pe care Wolton i-l propune Sfîntului Părinte și care, după propria mărturie, reprezintă motivul pentru care a acceptat să intre în acest dialog insolit este comunicarea (p. 137). Wolton fructifică în mod amplu cu distinsul său conviv distincția ce stă la baza propriei teorii, cea dintre „modalitatea tehnică de comunicare“ (seducătoare) și comunicarea bazată pe „relația omenească“ (mult mai greu de realizat). Importanța dialogului ca instrument de realizare a misiunii Bisericii pare să fie o notă specifică a pontificatului curent și care completează modalitatea tradițională a papilor realizată prin documente oficiale și gesturi simbolice. Potrivit lui Wolton, rolul Bisericii se află în strînsă legătură cu experiența istorică a Bisericii care-i conferă capacitatea de a propune un „discurs alternativ“, „de a spune ceva diferit de ceea ce se întîmplă“ (p. 162). Observația este corectă în raport cu anumite distincții pe care tot Wolton le sesizează, bunăoară „timpul Bisericii“ și „timpul societății, al mass-media“ (p. 160).

Există însă și obiecții majore ce pot fi aduse concepției Papei Francisc, mai ales cu privire la sărăcie și la imigrație. Dacă viziunea evanghelică asupra sărăciei rămîne, în esență, cea enunțată în capitolul 25 al Evangheliei după Matei, săracul de astăzi, cel puțin în Europa și America de Nord, nu mai e același cu săracul Evangheliei. În măsura în care, pentru o bună parte din glob, săracul este mai curînd persoana care refuză să muncească și stă la mila semenilor ori a statului, iar nu persoana ce nu are acces la muncă, așa cum se întîmpla în trecut, a valoriza sărăcia se poate traduce într-o formă de încurajare a leneviei, uitînd ceea ce știm deja: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănînce“ (II Tes. 3,10).  Paradoxal, succesul pe plan juridic și instituțional al doctrinei sociale a Bisericii începută de la jumătatea secolului al XIX-lea mută în plan secund actualitatea viziunii literale a Evangheliei despre sărăcie. Desigur, chestiunea va reveni în actualitate pe măsură ce tendința spre adîncirea prăpastiei dintre puținii magnați și cei mulți foarte săraci va deveni ceva inevitabil. Cît privește concepția asupra refugiaților, aceasta pare destul de utopică în forma ei, chiar dacă însuși Papa admite că discuția se complică prin suprapunerea dintre fenomenul imigrației și cel al terorismului (p. 94). E foarte discutabilă obligativitatea statelor de a oferi găzduire refugiaților dincolo de capacitatea lor instituțională de a-i integra efectiv în societate, însă e cît se poate de corectă observația potrivit căreia statele trebuie să remedieze criza refugiaților prin interzicerea vînzării de arme pentru război care, alături de absența locurilor de muncă, reprezintă cauza valului migrator din ultimii ani (p. 24).

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.