Fracturi

După eşecul referendumului european, scurta internare în spital a preşedintelui Jacques Chirac a etalat la suprafaţă bolile principalelor forţe politice din Franţa. Presa din toată lumea analizează, nu fără răutate, prezentul meschin, perspectivele unui viitor confuz. "Din fericire pentru dreapta franceză, stînga e într-o situaţie şi mai proastă" - scria The Wall Street Journal. "Orice alt partid ar fi încercat să profite de slăbirea flagrantă a adversarului, socialiştii însă sînt prea preocupaţi de propria lor marginalizare." Stînga, ca şi dreapta sînt dominate de rivalităţile între persoane: la dreapta prim-ministrul numit de Chirac, Dominique de Villepin, îşi construieşte statura de viitor preşedinte, în contrast cu cea a dinamicului său ministru de Interne - Nicolas Sarkozy. "Mulţi cred că explozia rachetei Sarkozy nu este decît o petardă muiată în apă. Dacă unii văd în el salvarea Franţei, nu trebuie uitat că scadenţa electorală e încă depărtată şi că defectele lui sînt evidente. Spre deosebire de Marea Britanie, Franţa e o ţară de centru-stînga, puternic legată de social-democraţie. Ceea ce va permite oricînd candidatului socialist să învingă." (The New Yorker ) Pînă să-l învingă pe adversarul de dreapta, candidatul de stînga e nevoit să-şi înlăture rivalii din propria tabără. În absenţa unui lider indiscutabil, se înmulţesc candidaturile, readucînd în actualitatea politică vechea fractură dintre stînga moderată şi cea care militează pentru ruptura de capitalism: "Cînd un partid nu mai e legat de responsabilitatea guvernamentală, un mare număr de membri cedează sirenelor rupturii de economia de piaţă. Cu această măsură trebuie judecat comportamentul oportunist al lui Laurent Fabius: acest fost prim-ministru şi ex-ministru de Finanţe a consfinţit piaţa internă europeană şi a privatizat la repezeală companiile de stat, iar acum calcă pe urmele părintelui care l-a hrănit şi se distrează criticînd capitalismul, cu un succes evident. Motivul e limpede: stînga franceză n-a digerat niciodată prăbuşirea socialismului real. Pe de altă parte, e complet depăşită în procesul de mondializare. În loc să-l accepte şi să se organizeze politic în consecinţă, cei mai mulţi membri preferă să îmbrăţişeze ideile unor mişcări ca ATTAC. Poate că o fractură ar putea aduce clarificările necesare, cum a fost în Germania, cînd s-a format Partidul de stînga". (Handesblatt, Düsseldorf) (M. B.)