Fotbalul și violența sînt nedespărțite?
Îmi vine să îmi dau în cap cu tastatura la care am scris acum o săptămînă, în Gazeta Sporturilor, că „luptele de stadion marchează un moment de acalmie. Au trecut vremurile cînd Borcea şi compania aruncau galeriei mingi în care erau ascunse petarde“. Vorba unui amic care a căzut cu bicicleta în L’Étape by Tour de France încercînd să facă frumos la poză: „Prost mai mare n-aţi pomenit!“. Cîteva zile mai tîrziu, miniderbiul de liga a doua Dinamo-FCSB migra, ca în vremurile „bune“, într-un război fani ai Armatei versus angajaţi ai Ministerului de Interne. Sălbăticia confruntărilor era egalată doar de summum-ul inconştienţei antrenorului Opriţa care declara senin că „suporterii m-au rugat să promoveze mai repede echipa pentru că le este dor de o bătaie“. Merită o statuetă Oscar. Fără cap, doar cu sabie, picioare şi pectorali. Dar adevărata măsură a bazaconiilor pe care le-am înşirat în Gazetă a venit abia la Tîrgu Jiu. O capodoperă a subsolului rînced al fotbalului.
Pe scurt, conflictul dintre fanii rapidişti, jandami şi stewarzi a coborît pe teren alături de gazele lacrimogene menite să calmeze, în fapt să inflameze. Fotbaliştii au început să tuşească, ba unii chiar să scuipe, în direcţia fanilor şi a forţelor de ordine. Într-o perfectă dezordine organizatorică a ieşit o încăierare în zona vestiarelor implicînd jucători, antrenori, bodyguarzi cu sau fără ecusoane oficiale. Între toţi, precum în bătăliile vechi, rotind un paloş de mînie deasupra capului înfierbîntat, căpitanbull-ul Săpunaru, acest „Robin Să te Hood“ al testosteronului fotbalistic, a împărţit sudălmi, secreţii salivare şi pumni oricui îi stătea în cale. Un adevărat erou. Asta a fost, însă, nimic faţă de ce a urmat. Uluitoare mostră de traforaj al crăcii de susţinere.
Rapid, prin patronii săi, afişase declaraţional o aprigă dorinţă de civilizaţie şi propulsare a unui fotbal cu cap şi coadă. Dan Şucu a apărut ca de pe altă planetă şi a fost atacat de cei ameninţaţi cu distrugerea habitatului lui „merge şi aşa“. Şi dintr-o dată totul face fîs. După incidentele din Oltenia, balonul colorat care trebuia să ridice o echipă istorică în stratosferele competenţei şi bunului-simţ plesneşte pe la toate încheieturile. Bine, deja se crăpase de cînd cu muţenia apropo de bannerele porcoase afişate de galerie. Acum, Dan Şucu s-a apucat să acuze pe oricine după cafteala de la arenă în afară de propriul jucător, destinat a fi un exemplu, în fapt un recidivist al violenţei. Şi uite aşa se prăbuşesc imaginea lor şi iluziile noastre. Vor sta de acum împreună în întunericul umed al unei pivniţe uitate de lume să-şi ţină de urît şi să-şi blesteme naivitatea. Machiajul fotbalului s-a prelins în dîre groase. Bubele sînt tot acolo, bine-mersi. Schimbarea se amînă sine die în patria lui Nihil sine Deo.
