Fotbalul are dileme şi nuanţe, ori totul e alb şi „negru”?
Pumn în minge sau în cap, ofsaid sau nu, fotbalul are dileme şi nuanţe, ori totul e alb şi „negru”?
Dimineţile ne sînt grele de toată populaţia care ne umblă prin cap. De toate uluirile şi întrebările: de cînd tipii în chiloţi alergînd o băşică au devenit ordonatorii de direcţii morale ale umanităţii? Un arbitru spune o prostie cu tentă rasistă, e blamat şi în urma acestui val se ridică un tsunami de apărători ai vorbitului pe şleau, ai exprimării groase. Şi fiecare părere e considerată o înjurătură de mamă. Şi mama e numai una. Şi patria. Şi religia. Şi peste toate e dreptul inalienabil de a nu te mişca nici un milimetru din propriile convingeri.
Nu mai există adevăr. Există doar nevoia de a da în cap cuiva cu ceva, nu neapărat cu o bîtă, deocamdată cu porcării, nevoia de a te delimita, de a urla: „Ăsta sînt eu, băăăă, ʼtu-vă-n bască, nu-mi spuneţi voi mie cum să vorbesc. Huoooooo!”. Asta e o strigătură din fotbal. De lîngă fotbal, din galerie, a apărut liderul siderantului nou partid parlamentar. Din fotbal, după ce un arbitru român (unii susţin că doi) a indicat un oficial al unei echipe din Liga Campionilor prin „ăla negru!” în formă repetată, ne vine noua dilemă naţională: sîntem sau nu rasişti? Evident, nu sîntem. Doamne, iartă-ne, asta ne-ar mai lipsi, „negrii” Europei ce ne aflăm la educaţie şi sănătate! Nu sîntem deloc rasişti, doar că aşa am fost învăţaţi, că ar fi bine să nu ne înecăm ca ţiganul la mal şi aşa am aflat că, dacă nu sîntem cuminţi, o să ne fure ţiganii. Nu sîntem rasişti, doar să nu ne frămînte pîinea cea de toate zilele mînuţele bronzate ale unor emigranţi srilankezi. Aşa că fotbalul ne-a ajutat să ne reconvingem, de la coafeze la preşedintele Academiei Române, că nu sîntem rasişti, pur şi simplu aşa sîntem. Bravo fotbalului, iată minunata-i utilitate socială!
După care, pentru că o echipă, CFR, a fost eliminată din cupele europene după o eroare de arbitraj (care venea însă după o alta, favorabilă formaţiei noastre), ne-am lămurit că Europa nu ne place, că nu ne vrea, că ne vrea doar avuţiile, să ne sece şi apoi să ne lase de izbelişte. Plus regulile ei stupide... Cum să nu-i spui unui „negru” că e negru, păcatele mele?! Iată cum, odată puşi de acord asupra acestor realităţi irefutabile, luăm un pic de culoare în obrajii naţionali. Respirăm, existăm. Gata, am scăpat. Daţi drumul la bancuri!
