Fondul mutual auto

Să zicem că vine la dumneavoastră un domn bine, îmbrăcat cu gust, costum gri, două rînduri, geantă de piele neagră cu monogramă, mă rog, detalii de-astea burgheze şi vă propune o afacere. O chestie super, un fond de investiţii în care poţi aduce între 5 mii şi 1 milion de euro şi care îţi garantează că următoarele lucruri se vor întîmpla cu banii onoratului investitor: a) îşi vor pierde 10% din valoare în prima zi după ce i-ai depus; b) îşi vor pierde încă 20-30% din valoare în primul an; c) trebuie să plăteşti asigurare pentru că îi ţii acolo, în jur de 6% din sumă, în fiecare an; d) trebuie să plăteşti pentru întreţinerea banilor în fondul de investiţii, cîteodată mii de euro, fără să poţi prevedea asta cu ceva vreme înainte; e) în ciuda celor de mai sus, toată lumea te va invidia. Ei, ce-aţi face în faţa unei asemenea propuneri? Fireşte, l-aţi da pe om afară pe uşă, dacă nu cumva chiar pe mîna poliţiei. Cum poate cineva întreg la minte să accepte asemenea condiţii de investiţii? Cum să intre într-un business care îi mănîncă zece procente din bani doar pentru că îi încasează? Ei bine, poate. Şi nu unul, cîteva milioane, toţi sănătoşi la cap, cu slujbe, neveste, iubite, copii, cîini, pisici şi purcei. Afacerea pe care v-am descris-o este chiar achiziţia unei maşini noi. Pardon, investiţia într-o maşină nouă, că aşa ne place să vorbim despre ea. E singura care scade în valoare doar pentru că o cumpăraţi. Singura investiţie care cere alţi bani (de reparaţii) ca să puteţi să continuaţi să-i consumaţi pe primii, aduşi la început. Sigurul gest iraţional care vă va aduce respectul şi invidia comunităţii, dincolo de graniţele slab păzite ale Spitalului 9. Nu vă imaginaţi că sînt vreun auto-ascet care se ţine departe de păcatul lumesc al volanului. Dimpotrivă: maşina îmi pare şi mie o investiţie la fel de rezonabilă ca şi certificatul de trezorerie. Nu pot să înţeleg de ce: poate că metalul lucios al caroseriei îmi evocă un safe plin cu lingouri? Sau poate că ecuaţia om + maşină scumpă = bogătaş reuşeşte să mă convingă că sînt cu mult mai avut acum, după ce am cheltuit banii? Ce mai contează? Zilele astea, m-am înghesuit şi eu la SIAB. O expoziţie deja manieristă, cu inevitabilele fete în mini care sugerează, mincinos, c-ar veni ca accesorii (iertaţi sexismul!) la automobilele cele noi. Dar nu asta e tendinţa cea mai spectaculoasă, ci faptul că anul acesta exponatele-vedetă nu au fost maşinile, ci preţul lor. Preţul, expus în şoaptă sau strigat cu mîndrie de dealer-i, preţul care face diferenţa între bărbaţi şi şefii lor, între clasa mijlocie şi crasa mojicie, între viaţa în anonimat şi decesul ca urmare a excesului de viteză... Poate că m-am întins cu lirismul: cert este că dealer-ii de maşini înţeleg societatea românească mai bine decît economiştii sau psihologii. SIAB-ul ne spune că a apărut deja clasa super-grea, a celor care cumpără opulenţa pentru că nu mai au nimic altceva de achiziţionat şi pentru că, oricum, vecinul face şi el la fel. Dincolo de bariera celor 100 de mii de dolari, care poţi spune că aduc un maxim rafinament tehnic, maşinile nu mai exprimă nimic altceva decît capacitatea de a cheltui, nicidecum pe cea de a alege - sau, Doamne-fereşte, de a discerne! Tocmai de aceea producătorii de super-lux încep prin a confecţiona preţul, gîndit să se înscrie într-o anume clasă şi poziţionat în funcţie de concurenţă... Abia după aceea se uită şi după carioca s-o deseneze. N-o luaţi ca pe o critică de pe poziţii stîngiste. Maşina străină, ca şi blugii, a fost arma cu care Occidentul a cîştigat bătălia ideologică cu estul roşu. Chiar dacă ne iau banii, băieţii de la SIAB ne fac un serviciu inegalabil: le arată românilor că e mai plăcut să visezi la inegalitate între oameni...