Fascismul de grădină
Un film pe care l-am mai văzut acum doi ani – mii de protestatari care atacă instituții ale statului în speranța că pot întoarce rezultatul unor alegeri democratice. În 2021 era Washington DC, în Statele Unite, acum cîteva zile – Brasilia.
În ambele cazuri, ordinea democratică a fost restabilită relativ repede. În Brazilia, din fericire, fără victime. Asemănările între cele două incidente sînt multe: un președinte de dreapta pierde alegerile, refuză să recunoască înfrîngerea, ulterior își încurajează suporterii să încerce o preluare a puterii cu forța. Apoi, nici unul dintre cei doi pierzători nu face eforturi pentru a opri ceea ce foarte mulți observatori consideră a fi o tentativă de lovitură de stat. Din contra, tăceri complice sau afirmații ambigue contribuie la agravarea situației.
Uimirile post-factum ale analiștilor sînt doar parțial justificate. Atît Donald Trump, cît și Jair Bolsonaro avertizaseră din timp că nu vor recunoaște un rezultat defavorabil.
Statele Unite și Brazilia nu sînt singurele țări în care, în vremurile recente, cineva a considerat că violența este o metodă acceptabilă pentru rezolvarea unor conflicte politice. Nu demult, în Germania a fost arestat un grup de extremiști excentrici care plănuiau un atac asupra Parlamentului din Berlin și preluarea puterii prin atentate asupra infrastructurii energetice a țării menite să creeze confuzie și teamă în rîndul populației și autorităților. Un complot serios cu accente stranii – membrii grupului, între care și cadre militare active, nu recunosc legitimitatea republicii germane, iar liderul lor este membru al unei foste familii aristocratice a cărui parteneră de viață este o rusoaică.
Inclusiv în România s-a vorbit despre astfel de acțiuni atunci cînd, în decembrie 2021, lideri ai AUR și ai unor mișcări civice extremiste au pus la cale un miting ce a degenerat în violență în fața clădirii Parlamentului în urma căruia cîteva mașini ale corpului diplomatic au fost avariate.
În toate aceste cazuri s-a rostit cuvîntul „fascism”. Cel mai recent a făcut-o președintele Braziliei, Lula da Silva, în timp ce evalua distrugerile provocate de militanții pro-Bolsonaro. E cumva de înțeles. Metodele par similiare: marșul lui Mussolini asupra Romei din 1922 e modelul cel mai des invocat. Retorica e și ea asemănătoare. Naționalismul, respingerea ordinii democratice și dorința absurdă de revenire la o epocă de aur fantezistă.
Pînă la un punct, comparația e validă. Însă, la o privire mai atentă, ea poate fi folosită doar în descrieri foarte generale ale fenomenului. Diferențele sînt măcar la fel de importante. Prima și cea mai importantă este că nici în Statele Unite, nici în Brazilia sau Germania mișcările contestatare violente nu sînt pe placul populației. Oamenii pot fi de acord parțial sau în întregime cu argumentele protestatarilor, însă nicăieri nu s-a format o majoritate care să fie de acord cu preluarea prin forță a puterii. În fapt, alegerile democratice rămîn forma favorită de exprimare politică în toate aceste societăți. A doua diferență relevantă stă în curajul principalilor beneficiari de a-și asuma o insurecție. O decizie de acest fel vine la pachet cu riscuri majore pentru oricine ar pune-o la cale. Din 25 de arestați în Germania, 23 sînt încă în închisoare și e de așteptat să rămînă multă vreme acolo. De asta, de cele mai multe ori, potențialii beneficiari ai acestor mișcări stau departe de ele, așteptînd să vadă dacă reușesc. Se mulțumesc să facă mici gesturi echivoce de complicitate pe care le pot oricînd reinterpreta dacă situația se complică.
Trump nu s-a aflat în fruntea manifestanților care au atacat Capitoliul, Bolsonaro se afla tocmai în Florida așteptînd să fie chemat să preia puterea. În România, chelnerii ideologici de la AUR amestecă constant felurile de mîncare pe care le servesc propriilor adepți și nu cred că îi bănuiește nimeni că au suficientă determinare pentru a pune la cale o lovitură de stat. Par mai degrabă mulțumiți cu micile avantaje oferite de reprezentarea politică formală. Pensie specială, călătorii în interes de serviciu etc. AUR e compus mai degrabă din reacționari de berărie decît din revoluționari. Și ăsta nu e un lucru rău.
Apoi, din toate aceste mișcări lipsește cultul morții și al sacrificiului din care extremiștii altor vremuri făcuseră o piesă centrală a acțiunii lor politice. E frustrare, nu disperare.
Sînt toate astea fascism? Cred că termenul trebuie folosit cu prudență. În primul rînd pentru a nu minimaliza ororile fascismului original. Apoi pentru că, dacă ne grăbim astăzi cu astfel de etichete, mîine s-ar putea să trebuiască să inventăm altele. Nu în ultimul rînd, catalogînd participanții la aceste mitinguri drept fasciști, premisa de la care plecăm e că ei nu trebuie ascultați. E o declarație de abandon. Or tocmai asta ar putea crea o problemă mult mai mare în viitor. Dincolo de responsabilitatea directă a celor care îi conving să acționeze violent, trebuie făcute eforturi pentru recuperarea acestor membri ai societății. Evident, atunci cînd e posibil. Refuzul de a încerca măcar mărește prăpastia care îi desparte de restul lumii. Abia atunci apar disperarea și fanatismul.
E fascism, dacă vreți. Dar unul de grădină, incipient. O buruiană care crește prin grădinile noastre, dar pe care, deocamdată cel puțin, știm cum să o ținem sub control. Toate exemplele de mai sus dovedesc asta.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
